« Originea speciilor »

Capitolul 16

Timpul era frumos şi ecranoplanul a amerizat chiar pe suprafaţa oceanului, între Sipadan şi Maboul. Thora văzuse deja imagini ale acestor locuri în fotografii, dar în realitate totul s-a dovedit a fi mai viu, mai mare, mai fierbinte. Apa avea aşa o temperatură, încât părea că ai putea să înoţi în ea zile şi nopţi în şir. Termometrul indica 37 de grade – să-ţi ieşi din minţi! Thora putea să-şi imagineze apă cu aşa o temperatură doar într-o piscină cu încălzire.

Doi tovarăşi de drum de-ai Thorei, aşteptând să vină şalupa, au început pe dată să se scalde. Peste vreo zece minute, îşi făcu apariţia o navă mică, iute, frumoasă, pe pernă aeriană, care acostă la ecranoplan. Thora descoperi că şi băieţii pleacă la Sipadan. Ei au descărcat un careva utilaj, se vede, destul de fragil, judecând după precauţia cu care acesta a fost îmbarcat în şalupă.

Ajungând pe insulă, Thora descoperi că noul utilaj îi interesează pe localnici cu mult mai tare decât persoana ei. La drept vorbind, persoana ei nu trezi interesul nimănui şi, fiindcă insula părea să fie minusculă, ea a hotărât s-o cerceteze, cu atât mai mult că Trapp urma să sosească abia în ziua următoare, iar începutul experimentelor era stabilit tocmai pentru ziua de joi.

De bună seamă, insuliţa s-a dovedit a fi una minusculă, cel mult cinci-şase sute de metri în diametru. O fâşie nisipoasă de litoral încercuia insula, să fi avut vreo zece metri în adânc, după ea începea o pădure deasă de palmieri. Cuiva îi trecu prin minte să planteze aici şi nişte piersici, aşa că Thora, flămânzind, a rumegat câteva fructe dulci de tot înainte de a-şi începe călătoria pe insulă. De la locul unde şalupa acostă la mal, în stânga, ducea o bandă de apă în faţă. Thora, în apă până la glezne, porni la drum. De sub picioare, şuierând, săltau tot felul de vietăţi – crabi mărunţi, peşti de toate culorile, de vreo câteva zeci de specii şi dumnezeu ştie ce. Apa era de-a dreptul fierbinte.

Peste câteva minute de mers, apa deveni puţin mai adâncă, iar nisipul de la fund se dovedi a fi presărat cu moluşte de cele mai neaşteptate forme, dimensiuni şi culori, de la mici de tot, de mărirea unghiei, până la cochilii de jumătate de metru. Thora nicicum nu putea trece pe lângă o asemenea bogăţie fără s-o ia în seamă, preţ de vreo jumătate de oră ea examina, strângea în mâini aceste fiinţe uluitoare ce trezeau o rezonanţă atât de puternică cu frumuseţea şi forţa. O mulţime de cochilii mărunte s-au dovedit a fi populate de răcuşori mărunţi, de aceea se aflau în mişcare permanentă, era destul de nostim şa vezi cum se mişcă o scoică „pustie”, iar apoi se arată nişte mustăţi lungi, labele, iar la cel mai mic semn de pericol totul se îngroapă în nisip.

Mai departe se începeau nişte sectoare stâncoase – bucăţile de rocă dezgolită de forme bizare s-au dovedit a fi ascuţite şi Thora ieşi iar pe nisipul fierbinte. Auzind un foşnet în tufarii de alături, ea hotărî să-i vadă mai de aproape pe vieţuitori – poate, vreo pasăre şi-a făcut cuibul aici? Poate, sunt şi pui în cuib? Dând crengile la o parte, Thora se aplecă spre pământ, încercând să vadă cine sălăşluieşte în desiş, când colo, un cogeamite sector de „pământ” chiar sub nasul ei se mişcă şi se târî într-o parte! Sărind, Thora văzu în faţa ei o fiinţă care-i trezi şi admiraţia, şi o bucurie enormă – un varan gigantic de doi metri, punând caraghios labele şi dând larg din coada ţepoasă, se retrăgea cu frică în adâncul tufarilor. Limba segmentată în două la capăt, ca la şarpe, atingea cu acurateţe aerul, simţind cele mai mici schimbări de temperatură şi mirosuri. Un animal puternic, periculos, cu dinţi ascuţiţi ca lama briciului, era gata să dispară în tufari în orice moment. Thora nu stătu să-l mai neliniştească şi, ocolindu-l, păşi în adâncul pădurii.

Arşiţa nu pătrundea aici. Sub picioare, sectoarele de pământ dens alternau cu desişuri pufoase de iarbă şi grămezi de frunze uscate. Judecând după toate, pădurea era populată destul de dens, dar bordeiele erau încadrate în hăţiş cu atâta iscusinţă, încât era foarte greu să le observi, de aceea puteai să-ţi imaginezi că eşti într-o pădure virgină.

Pe poteci mişunau oameni, şi adulţi, şi copii, dar se vedea clar că fiecare pleacă în treaba lui, de aceea Thora nu a stat să distragă pe nimeni. Chiar în centrul insulei, se afla cupola centrului de cercetări, ridicată deasupra pământului doar la vreo doi metri. Sub el, probabil, se aflau la vreo zece niveluri subterane. Thora citise într-un comunicat scurt că, la nivelul de jos al centrului, fusese săpată o trecere în peşterile interne ale insulei, o parte dintre care se deschideau direct în ocean la o adâncime de la douăzeci până la cincizeci de metri, aşa că înotătorii în costum de scafandru se simţeau aici în largul lor – pe Sipadan, poţi să te cufunzi în orice loc, insula e împrejmuită cu un inel de rifturi din cele mai bogate. La început, dai de inelul interior situat la adâncimea de doi-patru metri, care mişună de tot felul de vietăţi, un paradis pentru amatorii de înot subacvatic. Broaşte ţestoase cu o carapace de până la doi metri în diametru înoată pe aici şi câte una, şi în stoluri, permit să te aşezi pe dânsele şi să te plimbi călare, după cum se vede, se simt destul de confortabil în prezenţa omului. Sute, dacă nu mii de specii de peşti populează aceste spaţii nu prea adânci, Mai departe se situează inelul de rifturi cu adâncimea de până la treizeci de metri. Aici se află deja peşti mai mari – macrou cu lungimea de până la doi metri, ton de aceleaşi dimensiuni, precum şi o mulţime de rechini de un metru şi jumătate – doi. Ulterior, Thora s-a convins că aceşti răpitori sunt cât se poate de paşnici şi inofensivi. Uneori, scafandrii reuşeau să se apropie încetişor de un rechin care stătea culcat pe fund şi chiar să-i atingă coada, însă imediat după asta rechinul, făcând mişcări puternice şi frumoase din coadă, încovoindu-se cu tot corpul, pleca.

Iar mai departe era un hău, fundul oceanului cobora abrupt la o adâncime de 600 de metri – insula e de origine vulcanică. Aici îşi căutau loc de distracţii amatorii de submersiuni de mare adâncime şi, la orice oră, puteai să vezi gaşca lor la o adâncime de circa o sută de metri – amestecurile de gaze nu se foloseau, cufundările aveau loc numai cu aer comprimat, de aceea era necesară o pregătire şi o adaptare serioasă pentru a înota la asemenea adâncimi. Undeva pe aici grupul lui Chok s-a ciocnit cu delfinii — şi în sens propriu, şi la figurat.

Peste vreo două ore, Thora se hotărî, în sfârşit, să-şi găsească odaia şi să doarmă puţin. Deşi avea o piele smolită – soarele montan a prefăcut-o într-o mulată, simţea arsuri pe umeri şi pe spate. La centru i dat s-a numărul căsuţei sale şi, peste puţin timp, ea se legăna deja în hamacul întins între doi palmieri foarte înalţi, ţinând computerul în mână. Îi veni dorinţă să-şi aducă în ordine amintirile din ultimele două zile.

Alaltăieri, Menguez, Trapp şi Thora au avut o întrevedere cu Lu. Înainte de întrevedere, Menguez a spus că Lu s-a întâlnit cu tigrul prima dată încă acum două săptămâni. Ei se întâlneau cam o dată la două zile şi maturii au decis să nu intervină în aceste întâlniri, deoarece tigrul era foarte atent, ba şi Lu afirma că e sigură: tigrul se teme. Era greu să spui ceva despre conţinutul acestor întâlniri, dacă acest cuvânt se potriveşte câtuşi de puţin în contextul dat, deoarece Lu, pur şi simplu, nu poseda o experienţă suficientă pentru a putea descrie adecvat nişte trăiri atât de stranii, cum erau acelea pe care le avea ea în timpul contactelor sale. Posedând abilităţi embrionare de submersiuni, în inhibarea identificării de sine, ea nici nu putea să furnizeze informaţii esenţiale, deşi, judecând după unele semne indirecte, intra într-un contact foarte adânc cu animalul. Printre descrierile ce le făcea ea, unele erau cu totul neobişnuite, dar prea difuze ca să te poţi bizui pe ele. Dar era şi câte ceva determinat. De exemplu, se putea vorbi cu siguranţă despre faptul integrării percepţiilor tigrului, deoarece Lu, cu certitudine, începu să posede abilităţi care nu le sunt proprii oamenilor, dar pe care, s-ar putea admite, le au animalele. Nu numai o dată ea a demonstrat capacitatea de a afla sigur unde se află o plantă sau alta, caracterul solului. Această facultate se acutiza vădit anume după întâlniri.

Poate, această istorie nu ar fi atras o atenţie atât de mare a savanţilor, dacă n-ar fi fost faptul că Lu venea destul de des la diveri, petrecea cu ei timpul în discuţii sau jocuri ori şedea, pur şi simplu, ascultând discuţiile lor. Ştiind că e serioasă şi nu e predispusă spre fantezii deşerte, diverii au primit cu toată seriozitatea afirmaţiile ei stranii că tigrul a venit pentru a le comunica oamenilor lucruri extrem de importante. Apoi diverii care studiază activ problemele integrării percepţiilor boturilor Pământului au conştientizat faptul că, în faţa lor, se deschide o perspectivă destul de captivantă. Până acum, animalele erau în afara sferei intereselor diverilor din cauza mobilităţii lor sporite – atât personale, cât şi pur fizice. Integrarea percepţiilor muntelui sau pârâului cere o anumită măiestrie a diverului, dar numai a lui, deoarece şi muntele, şi pârâul sunt aici, alături, în stare neschimbată. Dar dacă a devenit posibilă integrarea percepţiilor cu tigrul… apoi de ce nu s-ar profita de acest fapt? În anumită măsură, Menguez anume pentru acest scop a cerut să-i fie pusă la dispoziţie Thora — în tandem cu Lu, ele ar putea să încerce să stabilească un contact de valoare deplină. Dar trebuia ţinut cont de faptul că experienţele diverilor au arătat: călătoriile în lumile conştientizării pot fi nu numai captivante, interesante, dar şi periculoase, de aceea a fost luată decizia de a asigura la maximum securitatea participanţilor.

Contactul neaşteptat cu delfinii a adus un suflu proaspăt în proiect – se putea încerca de a îmbina ambele experienţe în una singură. Şi chiar ieri noua idee a lui Norton a fost acceptată la „menajerie” – să fie antrenaţi în această activitate doi din cei trei „disidenţi”, care au hotărât şa nu se întoarcă din submersiune un timp nedefinit – Kwace şi Magnus au acceptat să participe, deoarece, în poziţia în care se află ei acum, ar putea să fie cât se poate de folositori pentru stabilizarea contactului. Strict vorbind, ei nu aparţineau nici unui univers, de aceea, posibil, au mobilitatea necesară pentru asigurare.

La acea întâlnire cu Lu, Thora s-a convins: fetiţa este deja un om cât se poate de serios, în pofida vârstei sale de numai cinci ani – e pasionată, sinceră, activă. Ele s-au plăcut una pe alta.

În variantă definitivă, experimentul a fost conceput în modul următor: Kwace şi Magnus vor crea „locul întâlnirii” undeva pe un teritoriu neutru, în regiunea universurilor Fesson. Propunerea despre o întâlnire în teritoriul universurilor orientate vertical a fost respinsă aproape unanim, deşi există temei de a presupune că animalele s-ar fi simţit acolo mai confortabil, deoarece, după cum se presupune, ele sunt lipsite de o astfel de totalitate de percepţii cum ar fi „conştientizarea individualităţii proprii”. Pentru a slăbi efectul instinctului milenar al fricii animalelor de om, în componenţa setului de percepţii, din care va consta „atmosfera” acestui loc, vor fi incluse, în număr suficient, percepţii integrate de la pietre, munţi, pâraie, ierburi, nori. Teoretic, s-ar putea satura locul întâlnirii cu percepţii de acest gen cu orice densitate dorită, Menguez şi Tardin ar face faţă cu uşurinţă acestei sarcini, dar asta ar slăbi esenţial capacitatea diverilor de a „descifra” ulterior evenimentele în limbajul clarităţii raţionale şi de un comportament conştient în timpul întâlnirii. Se cerea un echilibru.

Aşadar, Kwace şi Magnus vor crea locul şi-l vor susţine, dinamic, Menguez şi Tardin îl vor satura cu percepţiile boturilor Pământului, Lu şi Chok vor începe contactul sincron: ea – cu tigrul, el – cu delfinii. Iar Thora va fi un observator independent, un martor, un registrator. Adică ceva de felul unui magnetofon natural. Sarcina ei este de a percepe, a absorbi cu tot corpul, abţinându-se de la participarea directă, pentru a se da apoi în mâinile experţilor, care  vor „desfăşura” şi vor descifra amintirile ei. Pe Thora o alarma puţin faptul că la experiment participă grupul în frunte cu Fossa, sarcina căreia era securitatea, acoperirea. În caz de o evoluare neprevăzută şi periculoasă a situaţiei, membrii echipei pe care o conduce Fossa vor fi datori să înceteze experimentul, însoţindu-l pe fiecare participant „la suprafaţa” percepţiei umane obişnuite. Judecând după toate, diverii puteau să se îndoiască de orice, numai nu de capacitatea membrilor acestui grup de a-şi realiza sarcina, siguranţa de forţele lor era absolută şi Thora era preocupată puternic de problema: ce fel de oameni sunt ei? Fossa şi oamenii ei au fost atraşi la experiment pentru orice eventualitate. Cică, să nu se întâmple ceva. Sigur, dacă Thora îşi imagina că are nevoie de ajutor, că este ameninţată de un pericol, apoi Fossa îi trezea o încredere deplină. E un om straniu, totuşi… Şi dacă Fossa va interpreta situaţia într-un mod eronat, iar operaţia de salvare va începe contrar dorinţelor diverilor? Oare operaţiunile active de salvare nu vor fi în stare să distrugă perspectiva contactului în genere? Pentru sine, Thora a hotărât că se va întâlni cu Fossa neapărat – ele trebuie să înveţe a se înţelege una pe alta pentru a conlucra eficient.

Totul se dezvoltă atât de repede… Încă mai ieri, Thora se ocupa de investigaţiile sale la institut şi nimic nu prevestea o evoluţie furtunoasă a evenimentelor. Apoi a urmat saltul în Himalaia, un grafic dens de instruire şi practică şi iat-o chiar pe tăişul evenimentelor, între atâţia oameni neobişnuiţi, interesanţi. Şi totuşi, ceva o alarmează… Cernându-şi imaginile, Thora observă un impuls de alarmă când ajunse la Fossa, totuşi, ea o nelinişteşte cu mult mai mult decât părea de la bun început… Mâine ele vor sta de vorbă, lasă Trapp să le facă cunoştinţă. Pe fonul precauţiei se suprapunea agitaţia trezită de o comunicare apropiată cu un om atât de neobişnuit, neobişnuit chiar între alţi commandos. De exemplu, pe Chok şi Norton Thora îi cunoştea deja, fiindcă făcuse instrucţii la commandos, ei ţineau nişte lecţii, comunicau cu o acurateţe subliniată. Desigur, în activitatea reală, ei vor fi mai pasionaţi şi mai repezi, asta-i clar, pe când nici Fossa, nici colegii ei, la sigur, nu predau nici la o şcoală. De fapt, ei sunt atât de izolaţi, încât nu se intersectează cu diverii obişnuiţi, aşa că „menajeria” ceea cu participarea ei a fost singura excepţie. Aici există şi ceva care pune la pândă, dar şi ceva misterios, atrăgător. Mâine. Mâine Thora are s-o zgâlţâie.

 

Soarele a trezit-o pe Thora deja la opt. Noaptea ea s-a trezit de câteva ori – la început, atunci când în căsuţa ei au intrat copiii. Cineva şi-a trecut mâna pe spinăruşa ei goală, cineva s-a apucat să-i sărute popoul, se pare că era o fetiţă… Apoi ea s-a trezit când era un întuneric total. La vreo doi metri de dânsa, gemea tare o fetiţă, tot mai tare şi mai tare, apoi, deodată, a început să strige. Trezită din somn, Thora nu şi-a dat seama dintr-o dată ce se întâmplă, dar, după frecvenţa caracteristică a strigătelor, şi-a dat seama că fetiţa strigă de plăcere, doi sau trei băieţi o frecau, concomitent, ciocnirile corpurilor se auzeau clar. I-a trecut un gând că însăşi Thora s-ar fi jenat să strige atât de tare, nu e nici o îndoială, asemenea strigăte în liniştea nopţii se auzeau în multe căsuţe vecine. Fata striga, uneori începea să urle ca o fiară, iarăşi striga. Thora fu cuprinsă de un uşor impuls de invidie: dacă fata ar fi terminat, apoi s-ar fi sfârşit demult şi strigătele, dacă tot strigă, înseamnă că nu termină, înseamnă că ştie să se frece aşa ca să fie tot timpul la limita orgasmului, obţinând o desfătare puternică şi îndelungată. Splendid… şi eu vreau aşa! Da’, poate, anume aşa o descătuşare – să strigi în gura mare – dă asemenea senzaţii? Thora avusese o experienţă similară.

În căsuţă nu mai era nimeni. Rostogolindu-se din aşternut, Thora se apropie de fereastra enormă ce ocupa jumătate de perete. De laba desculţă se lipi ceva – un prezervativ! Trei prezervative folosite se tăvăleau cu indecenţă pe podea, înseamnă că, totuşi, tocmai trei băieţi au frecat-o pe fata ceea… puţa începu să-i pulseze, apăru dorinţa s-o apuce de „ceafă” şi aici Thora observă că unul din prezervative nu este gol. Spermă! Asta mai zic şi eu! Excita fantezia sexuală în genere – să te freci cu prezervativ, iar aici uite că mai e şi spermă. Thora strânse prezervativul cu degetele şi sperma se mişcă în el. Dezlegând cu acurateţe nodul, Thora se aşeză în pat, desfăcu picioruşele şi, strângând uşurel buzişoarele umflate vârî limbuţa în prezervativ şi-l întinse, fără grabă, încât vârful limbii se cufundă în spermă. Purtând limba prin spermă, ea scoase cu acurateţe limba din prezervativ, în vârful limbii rămase o picătură. Doar o picătură de spermă, dar gustul se răspândi repede prin toată gura, un gust surprinzător de excitant, care nu seamănă cu nimic…

Pe plajă domnea animaţia. Zeci de oameni, unii îşi trăgeau pe picioare înotătoarele pentru a se plescăi lângă mal, alţii îşi potriveau BCD, iar de la cei de-ai treilea se vedeau doar bulele de aer. Cufundarea este o pasiune generală pe aceste meleaguri. Peste vreo cincisprezece minute, şi Thora plutea deja deasupra coralilor. Mai trecură câteva minute şi iată că deja sub ea este abisul subacvatic întunecos, în care se duc, pereche cu pereche, siluetele diverilor. Fără adaptare, Thora nu va merge mai adânc de cincizeci de metri, mai bine e să studieze grota! Înşfăcând butelia de asigurare şi fixând-o la brâu, Thora aprinse felinarul pe frunte şi înotă în peşteră. După intrarea largă, urmară treceri înguste înăuntru, apoi tunelurile, mergând în zigzag, se împleteau între ele. Thora intră în cotiturile laterale, se cufunda în întunericul ce pleca în adânc, unde nici doi diveri nu puteau să treacă unul pe lângă altul. Deja peste zece minute ea se rătăci. Încă vreo zece minute căută ieşirea. Scheletele unor broaşte ţestoase enorme făceau ca lumea din jurul ei să arate oarecum oribil, lumina felinarului smulgea din întuneric ba un banc de peşti mici roşii neobişnuiţi, care sclipeau, ba nişte formaţiuni stranii de pietre, ba lăcuşoare de aer, care s-au lipit de bolta grotei ca mercurul lichid. Într-un careva moment, Thora se întoarse nereuşit şi se ciocni cu fruntea de o streaşină de piatră. Lanterna se stinse. E greu să-ţi imaginezi AŞA o beznă! Atârnând în bezna acvatică a grotei, pierzându-şi totalmente orientarea, Thora fixă ideea: „înainte, anume aşa şi mureau oamenii”. Desfătându-se în senzaţii neobişnuite, Thora strânse cu o umbră de regret butelia de asigurare, în acel moment, toată peştera fu luminată dinăuntru, iar indicatoarele, clipocind, i-au arătat cale spre ieşire. Chiar la intrarea în grotă, pe nisip sta culcat un rechin enorm. Ridicând nasul, ea făcu o mişcare neobservată şi o luă din loc.

Uite că Trapp este deja pe insulă. Scoţându-şi echipamentul, Thora o zbughi în căutarea lui, deja peste un minut îl văzu lungit pe nisip şi discutând ceva cu… drăcie, asta e Fossa! Iar fu cuprinsă de alarmă.

De aproape, coasta stângă a lui Trapp lăsa o impresie grea – albastră-neagră-galbenă, culori distinse chiar şi pe pielea bronzată. Aşezându-se alături, Thora simţi aţintită asupra ei privirea ce i-a aruncat-o Fossa. Drăcie, era o privire deosebită. Nu se ştie cum, dar Thora a înţeles dintr-o dată la ce se gândeşte Fossa: e oportună oare prezenţa Thorei la discuţia lor? Thora era gata să jure: dacă Fossa ar fi decis s-o îndepărteze, ea nu ar fi avut voinţă s-o contreze. Mistică, zău. De unde are omul ăsta atâta putere? Şi ce-i asta în genere – puterea?

Fossa îşi schimbă privirea – până acum ea era estimativă (s-o lase ori s-o respingă), acum e măsurătoare. Părea că nu s-a schimbat nimic, Fossa continuă doar s-o privească ţintă pe Thora, dar e clar că ea o studiază. Curios lucru, ce-o fi crezând ea despre mine?

— Tu ai vrut să discuţi cu mine, acum e tocmai timpul.

Rostind această frază, Fossa închise gura, pur şi simplu, oprindu-se în aşteptare.

— Da, am vrut… vreau.

Thora alegea cuvintele încet, dar îi veni dorinţa să întrebe cu totul altceva decât îşi propusese ea ieri.

— De ce ai aşa o privire? Cum îţi reuşeşte?

— Sinceritate. Exhaustivă, fără compromise, cognitivă. Astea nu-s epitete.

— Nu-s epitete? În ce sens?

— „Exhaustivă” înseamnă că ea fixează totul ce distinge conştiinţa distinctivă. Fără excepţii. Excepţiile, aproape la sigur, înseamnă dezlocuire, înşelare de sine. Excepţiile sunt posibile doar după teste speciale de autocontrol. „Fără compromise” înseamnă că apreciază ceea ce este fixat cu imparţialitate impersonală, de parcă ai aprecia manifestările altui om. „Cognitivă” înseamnă că ţine minte despre scopul unic, presentimentul descoperirii.

— Prin urmare, slăbiciunea privirii mele reflectă măsura lipsei de sinceritate ce-mi este proprie?

Fossa nu răspunse şi deveni clar că nici nu va răspunde.

— Întrebarea, probabil, este prostească, totuşi, vreau să întreb…

După privirea pe care i-o aruncă Fossa Thora îşi dădu seama cât de stupid sună aceste prefeţe.

— Eu ştiu: commandos se ţin izolat, iar grupul tău – mai ales. Şi totuşi: există oare o posibilitate de a locui un timp împreună cu voi?

— Aşa o posibilitate nu există.

— În genere?

— Acum nu există o asemenea posibilitate pentru tine, iar în ceea ce priveşte „izolarea”, apoi asta e încă o problemă – cine şi de cine se izolează… Cum ţi-o imaginezi tu: o mulţime de oameni sinceri şi activi tinde să ajungă commandos, dar nu sunt lăsaţi? Aşa?

— Nu ştiu, nu mi-am imaginat acest lucru… Fossa, mă nelinişteşte experimentul nostru. Tu ai să ne aperi, dar cum vei afla tu că intervenţia este necesară? Cum ai să determini măsura acestei intervenţii? Timpul ei?

— Munţii nu au frică şi râurile nu-s indecise.

— Îhî… Trapp, ţie ţi-i clar?

— Cred că da, Trapp vorbea rar, oprindu-se deseori din cauza durerii ce apărea chiar şi de la cele mai mici mişcări bruşte, starea, in care se va afla Fossa şi grupa ei, nu poate fi supusă nici fricii, nici nehotărârii — în principiu. În faţa lor stă sarcina de a asigura o acoperire eficientă de pericole deocamdată necunoscute şi distingerea sclipitoare le va da totul — şi aprecierea situaţiei, şi modalităţile de acţiune, şi toate celelalte. Şi dânşii vor acţiona fără a privi în jur, având grijă doar ca acţiunile lor să fie eficiente, nu se vor gândi nici măcar la faptul cum vor fi apreciate acţiunilor lor în viitor, iar după ce se vor sfârşi toate, toţi vor începe să facă aprecieri, desigur, fiecare va veni cu părerea lui, dar, către acel moment, ei vor face altceva şi, mai curând, nici nu se vor interesa cum au fost apreciaţi. Când mă gândesc eu însumi la toate astea, eu pot să cred una sau alta, pot să aprob sau nu prea, să dau un sfat sau altul, să fiu de acord sau să-mi exprim dezacordul, dar atunci când se va pune problema cardinală: cine trebuie să-mi asigure acoperirea în pragul necunoscutului…

— Apoi tu ai s-o alegi pe Fossa.

— Anume aşa.

— Fossa, ţie experimentul nostru îţi trezeşte interesul?

— Mie-mi trezeşte interesul tot ce fac. În ceea ce priveşte experimentul, eu am îndoieli că vom obţine un rezultat ce ne va da o nouă pătrundere.

— De ce?

— Atâta timp cât operăm cu mărimi tipice, noi nu vom putea ieşi din cercul de fenomene limitat de însăşi natura acestor fenomene. Vorbind simplist, dacă un om agresiv face o experienţă, drept rezultat, agresiunea lui îşi va schimba direcţia sau caracterul de a se manifesta, dar va rămâne agresiune. Un subaltern agresiv se poate transforma într-un şef agresiv, el va arăta şi se va comporta altfel, dar va rămâne acelaşi cadavru în putrefacţie. Ca să putem obţine un rezultat interesant, trebuie să ne schimbăm noi înşine, să schimbăm nu faţada, ci însăşi componenţa percepţiilor, acolo trebuie să se manifeste ceva nou, ceva ce nu a fost mai înainte. Omul trebuie să înceteze să mai fie om pentru a deveni o fiinţă mai perfectă şi mai profundă. Şi nu doar „noul” trebuie să se manifeste în el, ci aşa un „nou”, care a apărut din dezvoltarea extremă a forţelor sale creatoare, aspiraţiilor lui îmbucurătoare. Eu nu spun că asta ar fi imposibil, cu atât mai mult că, în istorie, aşa ceva a avut loc cel puţin de două ori, iar mai curând – de foarte multe ori, dar există oare temei pentru a presupune că asta se va întâmpla anume acum?

— Dar în afară de răzbiri…

— Da, în afară de răzbiri există mişcarea consecutivă, asta este interesant şi foarte frumos. Dar noi, Fossa rosti cuvântul „noi”, punând accentul pe el, ca să fie clar că este vorba de grupa pe care o conduce, noi suntem aţintiţi numai în răzbire, în pătrundere, acesta este specificul, aşa fel de oameni ne-am adunat noi.

— Ce ai în vedere atunci când spui că asta a fost deja?

— De exemplu, intră în vorbă Trapp, este vorba despre acea schimbare a omenirii care s-a produs la hotarul primului mileniu înainte de era noastră. Dacă analizăm atent materialele care au ajuns până la noi, apoi se vede fără greutate cum s-a format, pe parcursul acestui mileniu, noţiunea de „dragoste”, care, evident, decurgea din faptul că manifestarea percepţiilor, denumite cu acest cuvânt, a devenit mai frecventă. Cu cât suntem mai aproape de epoca noastră, cu atât doctrina despre importanţa primordială a „dragostei” pătrunde mai puternic în toată cultura, de exemplu, acest fapt se vede din răspândirea impetuoasă a creştinismului în lumea occidentală, după cum budismul a făcut acelaşi lucru în orient. Şi dacă, în literatura secolelor 19-20, această temă este exploatată la fiecare pas, apoi nu putem spune acelaşi lucru despre literatura secolului al 17-lea, de exemplu, iar în inscripţiile de pe coaja de mesteacăn, de-o pildă, nu este nici un cuvânt de simţuri tandre, mai mult e vorba despre datorii şi evenimente publice. Frunzăreşte „Iliada”, vezi, acolo la sute de acte de agresiune, lăcomie, duşmănie descrise revine o singură descriere nici chiar de dragoste, ci de dorinţă de posedare a obiectului ataşamentul. Exemple sunt foarte multe, de aici şi decurge ipoteza că asemenea PR cum ar fi simpatia, tandreţea, din careva cauze, nu erau cunoscute, pur şi simplu, oamenilor timpurii, dar, în procesul dezvoltării, în procesul evoluţiei omului aceste percepţii au apărut.

— Şi al doilea exemplu?

— Însăşi apariţia practicanţilor practicii căii directe şi răspândirea, deşi foarte lentă, a clarităţii în ceea ce priveşte valoarea primordială a PR. Sinceritatea, devotamentul şi multe alte PR au devenit, dacă nu normă, apoi, în tot cazul, un scop, un ideal abia în ultima sută de ani.

— Şi ce poate să apară… da, eu nici nu m-am gândit că şi PR nu reprezintă, la urma urmelor, sfârşitul evoluţiei omului! O idee stranie, Thora râse, ce poate fi…

— Noi nu ştim.

Fossa se culcă pe spate şi desfăcu picioruşele. Thora îi examină corpul, curioasă, or, înainte ea o privea pe Fossa anume ca pe o fetiţă.

— Dar, dacă asta se va întâmpla, continuă Fossa, calea spre asta trece, indiscutabil, prin PR extatice, în această privinţă nu există nici o îndoială.

— Se întâmplă, din când în când, să le trăiesc şi eu, Thora îşi aminti câteva episoade recente, dar asta mi se părea ceva… în afara oricăror limite, chiar să visezi numai la obţinerea lor voită.

— Noi nu considerăm că asta ar fi ceva în afara limitelor, rosti ferm Fossa, noi lucrăm în această direcţie.

— Poate oare integrarea percepţiilor boturilor Pământului sau Terei însăşi…

— Nu ştiu, o întrerupse Fossa, dar dacă aici există măcar o şansă suplimentară, nu vom rata-o.

 

În drum spre centru, Thora se ciocni de o ceată de copilaşi – prinzând o şopârlă mare, ei îi netezeau burtica, îi strângeau lăbuţele, o priveau şi mai că nu o sărutau.

— Pe un varan nu aţi vrea să puneţi mâna?

— Apoi da, pe el ai să pui mâna, răspunse unul, întinzându-şi palma, străbătută de o cicatrice, iată, l-am atins.

— El te-a atacat? se miră Thora.

— Ei ba, ei nu atacă. Pur şi simplu, am vrut să-l hrănesc din palmă. Cât sânge a fost!

— Şi ţipăt…, ironiză o fetiţă cu nişte cosiţe desfăcute nostim.

— Ei hai, nici eu nu aş fi fost eroină dacă m-ar fi încolţit cineva aşa, îl susţinu Thora pe băiat, voi sunteţi de mult timp aici?

— Acuşi va fi anul.

— Ce faceţi?

— Învăţăm, un băiat cu ochi mari şi picioruşe musculoase o privea ţintă pe Thora, da’ tu cine eşti?

— Ce-aţi învăţat azi? Thora se prefăcu a nu observa întrebarea.

— Iată, aceeaşi fetiţă arătă cu degetul la plasturele de pe piciorul stâng şi Thora observă că toţi cei cinci copilaşi au lipite, simetric, plasture.

— Tot şopârlele v-au muşcat? râse Thora.

— Primul ajutor medical, explică băiatul cu cicatrice, pe ambele picioare se fac tăieturi, apoi piciorul stâng îl spălăm activ în desfătare, iar dreptul – nu, şi observăm deosebirea. Piciorul stâng se vindecă în trei zile – asta e norma, iar dreptul va durea vreo zece zile, priveşte.

Puştiul dezlipi o jumătate de plasture de pe piciorul stâng.

Rana arăta aşa de parcă începea a se tămădui.

— Iată şi piciorul drept.

Rana de pe piciorul drept era încă umedă, inflamată la margini, se prelingea limfa. Thora observă, mirată, că e vorba anume despre o „rană”, dar nu despre o zgârietură sau de o tăietură chiar. Adâncă – de vreun centimetru.

— A treia zi se sfârşeşte azi, spre seară vom scoate plasturele de pe piciorul stâng… el, de fapt, nici acum nu trebuie, smulgând plasturele cu o mişcare bruscă, el îl aruncă în tufari.

— Şi cum aţi făcut tăieturile?

— Cu cuţitul, evident.

— Singuri??

— Desigur, d-apoi cine altcineva să le facă?

— Şi nu-i straşnic?

— E straşnic:) Azi am mai avut şi lecţii la teoria relativităţii, o fetiţă cu ochii înguşti făcu visător din buze, da’ eu ştiu deja ceea ce ni s-a povestit azi… îmi place fizica… da’ tu ştii despre experienţa imaginară cu ceasul de lumină în trenul aflat în mişcare, din care decurge că, în condiţiile invarianţei vitezei luminii, timpul în trenul care se mişcă se va încetini?

— Ţin minte ceva de felul ăsta, nu-s sigură că e anume aceea despre ce vorbeşti tu, dar, în general, e clar că viteza constantă a luminii… trenul în mişcare… prin urmare, distanţa, parcursă de lumină, este mai mare, mai trebuie ţinut cont de faptul că, într-un sistem de referinţă care se mişcă fără acceleraţie, noi nu putem observa faptul că ne mişcăm, prim urmare, unica modalitate de a soluţiona paradoxul este de a presupune că timpul se încetineşte, ca rezultat, lumina parcurge o distanţă mai mare în acelaşi timp… iar după asta nu e greu să elaborezi însuşi experimentul, aşa e?:)

— Da’ vrei să-ţi spun cum înţeleg eu acest lucru? fetiţa se lăsă pe vine, luă în mână o vărguţă, pregătindu-se să deseneze ceva pe pământ. Un popou rotund, goluţ, ochişori ce ard de nerăbdarea de a povesti, a împărtăşi totul cât mai repede – o fetiţă pasionată. Captivată. Una ca asta poate sări în puterea nopţii ca să înceapă a citi o carte interesantă ori să alerge la întâlnire.

— Hai, privind la această dolofană, Thora, spre surprinderea ei, simţi chemare, devotament. Ar fi vrut să stea aici, s-o asculte, să-i absoarbă vocea, să mângâie trupuşorul ei cu privirea.

— Uite, fetiţa începu să deseneze energic cu vărguţa, în timp ce copilaşii ceilalţi s-au aşezat ori s-au culcat în jurul ei, să ne imaginăm un ecranoplan care se mişcă uniform. În el se află un acvariu plin cu un lichid vâscos. În mijlocul fundului şi capacului acvariului se află două arcuri care lovesc într-o bilă, ei, şi această bilă se mişcă în sus — în jos. Vreo cinci secunde bila se ridică lent în sus şi tot atâta vreme merge în jos. Acum să vedem cum se prezintă lucrurile pentru un observator de pe Pământ, ea se dădu mai aproape de Thora şi începu să deseneze o schemă nouă, pentru un observator de pe Pământ bila nu se mişcă, pur şi simplu, în sus şi în jos, ci încă mai zboară orizontal împreună cu ecranoplanul şi, în aceste cinci secunde parcurge, să zicem, un kilometru.

— Vechi ecranoplan…, bâigui Thora, acuşi se va desface în bucăţi.

Cineva chicoti. Fetiţa ridică privirea spre cer.

— Un minut – douăsprezece… o oră — şapte sute douăzeci… da, va parcurge trei kilometri, nu unul. Dar aici totul e clar, deoarece viteza verticală a bilei se adună cu cea orizontală, apoi nu-i nimic de mirare că ea zboară cu această viteză pe distanţa de trei kilometri. Iar acum, fetiţa o privi pe Thora, fie că avem în locul bilei se mişcă încolo-încoace un foton, o cuantă de lumină. Viteza fotonului este o mărime constantă, ei, în vid, fireşte, dar asta nu contează acum Viteza este aproximativ egală cu 299792,458 metri pe secundă. Faptul că ea este constantă se poate demonstra cu uşurinţă experimental, experienţa lui Michelson-Morley, de exemplu, dar există şi o mulţime de alte experienţe. Iar de aici decurge, ea începu să vorbească mai rar, cu un aer de complotist, că, în ecranoplanul zburător, viteza fotonului NU se adună cu viteza zborului ecranoplanului, în vocea fetiţei s-au auzit intonaţii de triumf, nu poate viteza fotonului să se adune cu nimic, ea este aşa cum este ea, una şi aceeaşi. Prin urmare, fotonul va avea nevoie de un anumit timp pentru ca, din punctul de vedere al observatorului de pe Pământ, pe o diagonală foarte lungă (or, ecranoplanul zboară) să ajungă din partea de jos a acvariului până în cea de sus. Cu toate acestea, în interiorul ecranoplanului totul e ca de obicei, ca şi atunci când el nu zbura, or, din punctul de vedere al fizicii, mişcarea uniformă este absolut echivalentă cu repausul. În raport cu Pământul, ecranoplanul zboară, iar faţă de un alt ecranoplan care zboară alături – este în repaus. Iar pentru un om de pe Pământ acelaşi foton parcurge o distanţă cu mult mai mare în virtutea faptului că ecranoplanul zboară. Iar viteza fotonului doar e UNA ŞI ACEEAŞI!

Vărguţa zbură pe pământ. Fetiţa încheie:

— Prin urmare, unica modalitate de a soluţiona acest paradox este de a face ceva cu timpul, or, în formula „distanţa este egală cu produsul dintre viteză şi timp” se poate schimba numai timpul, căci distanţa şi viteza sunt stabilite ferm. De aici a şi fost dedusă ipoteza că, într-un sistem de referinţă aflat în mişcare, timpul trece mai lent ca într-un sistem faţă de care sistemul dat se mişcă. Atunci către momentul în care ecranoplanul va parcurge o careva distanţă, pe Pământ va trece puţin mai mult timp ca în ecranoplanul însuşi – mai mult cu atâta ca fotonul să dovedească să parcurgă diagonala. Mie mi-i clar totul, da’ ţie?

— Da, totul e corect, a două fetiţă dădu din cap autoritar.

— Ţie ţi-i clar ABSOLUT? insista fetiţa, privind-o pe Thora.

— Da, absolut. Deşi…

Fetiţa o privi, uluită, pe Thora:

— Oare chiar undeva nu e clar? În ce loc? vărguţa iar e strânsă în mână.

— Tu ai spus: „unica modalitate de a soluţiona paradoxul”. Eu consider că nu-i aşa. A presupune încetinirea timpului este doar una dintre explicaţiile posibile. Cu acelaşi succes, putem să presupunem că, în sistemul de referinţă care se mişcă, într-un careva mod neobişnuit, se schimbă spaţiul, iar noi ştim, între altele, că el se schimbă de bună seamă, cel puţin, se comprimă în direcţia mişcării, ba poate, nu numai. Sau însăşi noţiunea de „viteză”…

— Stai puţin, o întrerupse fata, dar noi ştim precis că timpul se încetineşte în sistemele aflate în mişcare. Acest fapt poate fi demonstrat uşor în experienţele cu particulele elementare în acceleratoare.

— Asta e cu totul altceva, or, eu vorbesc despre explicaţiile posibile. În afară de aceasta, Thora puse mână pe genunchiul fetiţei, particula în accelerator SE MANIFESTĂ aşa de parcă ea ar fi mai tânără ca cea care nu a zburat pe circumferinţă. Dar ce se întâmplă acolo ÎN REALITATE noi nu ştim. Nu se poate să confundăm noţiunile „se manifestă aşa, încât asta se poate descrie uşor prin cuvintele „timpul s-a încetinit”” şi „timpul s-a încetinit”. Deosebirea poate fi oricât de mare. Cine ştie, poate, mai devreme sau mai târziu, teoria strunelor ne va face să revedem totalmente noţiunea de spaţiu şi timp, aşa cum a fost asta la începutul secolului al douăzecilea, când Einstein şi-a elaborat teoria, iar mai apoi, la sfârşitul aceluiaşi secol, când au fost puse temeliile teoriei strunelor, şi cum apoi la mijlocul secolului trecut, al douăzeci şi cincilea, când în teoria strunelor s-a reuşit un salt fundamental, în baza rezultatelor obţinute la acceleratorul turbionar cu strune.

— Teoria strunelor…, oftă puştiul cu cicatrice, asta va fi încă nu degrabă pentru noi, pentru asta trebuie să ştii topologia ca tabla înmulţirii. Cremer a spus că, încă vreo trei ani, precis că nu vom ajunge la teoria strunelor.

— Şi eu, de fapt, ştiu puţin, deocamdată, dar îmi trezeşte interesul, am să studiez.

— Îţi place fizica? fetişcana o privi pe Thora cu un anumit respect, da’ mie îmi mai place să mă joc cu octopozii, da’ tu ştii că octopozii pot să vorbească?

— ?

— Ei fac pe pielea lor tot felul de ornamente, pot să deseneze tablouri întregi. Ei sunt deştepţi. Şi le place să se joace. Cum crezi, am putea învăţa să ne înţelegem? Şi pe delfini îi ador!

— Iar pe mine un delfin m-a frecat! spuse altă fetiţă.

— Ei, ba, nu te-a mai frecat el, nu minţi, pur şi simplu, i s-a sculat penisul şi el s-a frecat de tine.

— Da eu i l-am frecat…

— Toţi le freacă! copiii începură, unul după altul, să se vânzolească, să se împingă.

— Şi calmarii ştiu să-şi schimbe culorile, continuă aceeaşi fetiţă, dar ei nu se joacă şi ochii li-s străini, nu-s interesanţi. Şi caracatiţele – te privesc cu ochii lor mari, îşi schimbă culorile pe tot corpul şi apoi plutesc mai departe. Numai octopozilor le place să se joace.

— Pe tine cum te cheamă? Thora o trase pe fetiţă spre sine.

— Omela. Accentul pe „o”. M-am născut la Lhasa, apoi ne-am mutat la Ko Tao, iar acum un an am venit încoace.

— Apoi dar tu eşti tibetană?

— Căţeaua mea e tibetană, dar cu cine m-a conceput, ea nu ştie şi nici nu e interesant, ce contează? Mai curând, cu un băiat nepalez. Şi mie-mi place să mă gândesc aşa – orice băiat din sat a putut să mă conceapă – ea e pasionată ca mine!

— Pasionată ca tine? Thora zâmbi, dar ştii ceva în tibetană? Am trăit şi eu în Himalaia, am răsfoit manualele, am auzit vorbindu-se în tibetană, sună frumos, şi la pudja se cântă foarte frumos.

— Sigur, eu vorbesc tibetana şi pot să citesc puţin. Vrei să învăţăm împreună?

— Vreau! Şi cu octopozii vreau, şi cu delfinii, îmi veţi face cunoştinţă?

— Îţi vom face. Octopozii sunt totdeauna în acelaşi loc, fiecare îşi are vizuina sa în pietrele subacvatice.

— A douăzeci şi treia zece! strigă, pe neaşteptate, băieţaşul cu picioare musculoase.

Copiii s-au încordat, pentru o clipă-două, iar apoi, unul după altul, întrecându-se, au spus în grabă: 2847564823.

— Începutul celei de-a patra sute! zise repede acelaşi puşti.

Spre mirarea copiilor, Thora i-a întrecut pe toţi:

— 72458700660631558817. Vă place să vă antrenaţi memoria? zâmbi ea, şi mie-mi place. Eu ţin minte numărul „Pi” cu opt sute de zecimale… aproximativ.

— Iar eu mai învăţ „Comedia divină”, ştiu primele şase cânturi.

— Iar eu – „Iliada”!

— Iar eu ştiu suprafaţa a cincizeci dintre cele mai mari insule de pe Pământ!

Toţi vorbeau neîncetat, întrerupându-se unul pe altul, nişte dolofani energici, faini. Puştiul cu cicatrice începu, de bună seamă, să sară şi Thora observă că, pentru vârsta lui, are un penis destul de mare. Omela îşi reţinu şi ea privirea pe penisul care sălta jucăuş împreună cu ouăle.

Thora îşi aminti cum s-a trezit astă noapte din cauza strigătelor pasionate şi, deodată, îi veni dorinţa să fie frecată de aşa un puşti.

— Tu te freci de acum? Thora îl înşfăcă de popou şi-l trase spre sine, tu ai dori să mă freci pe mine? Vrei să vâri?

— Vreau, vreau! puştiul începu iar să sară nerăbdător.

— Şi eu, şi eu! alţi doi puşti puse labele pe Thora.

— Eu vreau să vă ling, să vă strâng, şi mai vreau ca voi să mă frecaţi ca iepurii. Veţi fi iepuri?

— Vom fi, vom fi! puştii, împingându-se în glumă unul pe altul, au început să-şi dea ghiont.

— Eu sunt în căsuţa şaptesprezece, veniţi la mine noaptea, eu am să dorm în hamac. Vreau ca voi să mă găsiţi dormind în întuneric, să mă atacaţi, să mă trageţi din hamac pe podea şi să mă violaţi, merge?

— Vom veni!

— Aduceţi-i şi pe prieteni:) Le va ajunge tuturor.

Iarăşi s-au auzit paşi. Thora se dădu la o parte de pe potecă, dar paşii s-au rărit şi cel care mergea s-a oprit. Privind în jur, Thora observă un bărbat, destul de matur. De când percepţiile revelatoare au devenit o parte inseparabilă a culturii, iar longevitatea s-a triplat, a devenit un lucru destul de complicat să determini vârsta oamenilor după felul cum arată, de multe ori, asta era chiar cu neputinţă, mai ales, dacă este vorba despre oamenii care practică călătoriile în PR şi în lumile de conştientizare în mod profesional. Thora a presupus că bărbatul trebuie să aibă la vreo sută cincizeci de ani.

— Azi vom trece de şaizeci, aşa că diseară cineva are să alerge un cros pe plajă:), rosti el cu zâmbet, adresându-li-se copiilor.

— Iar eu vreau să întreb, fetiţa cu cosiţe îl trase pe bărbat de pantalonii scurţi, eu nu pot determina o percepţie revelatoare. Ieri, am întrunit toate descrierile mele ale acestei PR într-un fişier, dar nimic din lista generală a PR nu se potriveşte.

— Asta nu poate fi. Hai să vedem, bărbatul scoase din buzunar un joystick de formă neobişnuită, Thora nu le văzuse până atunci. Apăsând pe un buton, el îi întinse aparatul fetiţei şi aceea, găsind repede fişierul său, a deschis proiecţia holografică. Citind repede textul, bărbatul a început să-l recitească mai atent, ba a mai şi deschis canalul conferinţei.

— Copii, cine vrea să analizeze PR, conectaţi-vă.

Au apărut vreo cincisprezece imagini transparente ale copiilor care s-au pregătit să asculte.

— E cu neputinţa ca percepţia ta revelatoare să nu fie în lista generală. Hai să vedem, se adresă el deja tuturor, vreau să citesc descrierea în glas.

„Sunt o fetiţă mică de trei ani. O zi însorită de toamnă, frunze galbene mari. Sunt toată în aşteptare. Privesc frunzele, potecile. Ştiu precis că acuşi se va întâmpla ceva. Şi în fiecare clipă încremenesc. Mă trage puternic spre asta. Şi mi se pare că asta nu se mai poate trăi-purta. Apropierea misterului, ceva solemn şi ceva ce nu poate fi evitat. O putere enormă a devenit deodată vizibilă, palpabilă. Simt că ea se apropie. Nu e clar de unde – din afară sau dinăuntru sau şi de acolo, şi de dincolo. E un simţ de atracţie, când te atrage, te împinge nu ştiu unde. Apare o derută, o senzaţie persistentă că-mi trebuie acolo, că vreau încolo. Vreau să fac ceva, să plec undeva, să vorbesc cu cineva lucruri foarte importante. Eu nu ştiu ce şi cum să fac, dar îmi trebuie tare. Seamănă cu un leu care a crescut la menajerie. El, deodată, începe a simţi mirosurile nocturne, a umbla prin cuşcă. El nu ştie ce înseamnă „libertate” şi nu înţelege ce se întâmplă cu el, încotro este tras, chemat cu atâta insistentă. El este posedat de o dorinţă necunoscută, neînţeleasă. Aici există şi senzaţia de mister, şi detaşarea se amestecă”.

— Asta e „chemarea”, spuse un băiat şi se deconectă imediat.

— Nu, am citit descrierea „chemării”, dar asta e altceva. Eu am numit, deocamdată, această PR „atracţie”, fetiţa insista asupra opiniei sale.

— Bine, bărbatul ridică puţin mâna, hai să facem, pur şi simplu, ceea ce putem face şi să vedem ce va ieşi din asta. Aplicăm metoda excluderii consecutive, atragem atenţia asupra cuvintelor pe care tu le-ai evidenţiat ca fiind de rezonanţă cu „atracţia” şi le-ai folosit în descriere. Priveşte, acolo sunt multe cuvinte ce denotă mişcare, „îmi trebuie încolo”, „mă trage undeva” etc. E clar că acestea sunt imaginile principale, cele care formează sensul. De aici e clar că putem exclude la sigur sectoarele Desfăţării, Clarităţii, Existenţei, Unităţii.

— Da, căzu de acord fetiţa, e clar că acesta-i sectorul Aspiraţiei.

— Priveşte încă o dată descrierea „chemării”, bărbatul o privi, rămânând în aşteptare.

Fetiţa trase spre sine holograma, desfăcu descrierile. Un minut, două trecură în tăcere.

— Nu, totuşi, „chemarea” e mai profundă, mai pătrunzătoare decât „atracţia” mea.

— Acestea-s calităţi, interveniră deodată câteva voci, PR poate fi mai mult sau mai puţin pătrunzătoare, profundă, atotcuprinzătoare, rămânând aceeaşi PR, nu alta.

— Acuşi, mai trecu un minut de tăcere şi câţiva copii s-au deconectat.

— Nu le este interesant? îl întrebă Thora pe bărbat în şoaptă.

— Mai curând, totul le este clar şi le este clar că şi ea se va lămuri acuşi în asta, ei…

— Da! de astă dată, fata era sigură şi bucuros-satisfăcută, asta e „chemare”, m-a derutat faptul că aici sunt amestecate şi alte PR, deşi trebuia să mă pricep să le separ.

— Ne împrăştiem, bărbatul închise holograma, încheind conferinţa.

Rupându-se din loc şi ţipând, toţi cinci o zbughiră pe potecă şi Thora se simţi prea imobilă pe fonul lor. Dar bărbatul îi trezi interesul.

— Şaizeci, este, probabil, adâncimea, iar crosul e pentru cei la care se vor observa simptomele bolii decompresiei? presupuse Thora, revenind la fraza rostită de el.

— Da, pentru ca azotul excesiv să fie spălat din ţesuturi, este raţională o mişcare activă. Am şi început să învăţăm a respira porţional cu expiraţie secţionată, totuşi, uneori, copiii se aleg cu ameţeli şi greţuri. Nu-i nimic, vor învăţa să expire în şaisprezece-douăzeci de porţiuni, se vor simţi mai sigur. Aici principalul este să înveţi să simţi mijlocul de aur: e puţin oxigen – creierul e aprovizionat prost, fuge conştiinţa, e mult oxigen – e şi mult azot, ei, asta-i elementar, mult depinde de adaptare şi de PR, cum vom ajunge la şaizeci, vom începe să practicăm PR continue la adâncime, în condiţiile PR puternice, chiar dacă se formează bule de azot, apoi ele sunt de dimensiuni microscopice, vasele sangvine nu se bat cu ele… ei, m-am prea adâncit, bărbatul râse, într-un cuvânt, cineva din ei va trebui azi să se mişte activ.

— Garantez că azi noapte vreo zece puşti din ăştia au să se mişte chiar foarte activ, râse Thora, mă excită să-mi imaginez că aceşti spermatozoizi au să mă frece ca nişte iepuri. Îi înveţi cufundarea?

— Nu numai. Îi învăţ de toate câte puţin. Mă specializez în fizică, matematică, istorie, medicină. Fireşte, atunci când îmi vine cineva cu o întrebare din domeniul chimiei organice sau practicilor formale, nu pleacă fără explicaţii.

— Săptămâna trecută, eu… apropo, mă cheamă Thora, sunt din grupa a opta a istoricilor concreţi, ieri am venit încoace pentru participare la experiment. Tu ştii despre experiment?

— Cremer. Reinhard Cremer, bărbatul zâmbi, aici se fac multe experimente. Poţi întâlni pe oricine. Şi ce-a fost săptămâna trecută?

— M-am interesat cum erau orânduite şcolile acum cinci sute de ani. E greu să crezi că aşa ceva era posibil.

— Ei… atunci era aşa o viaţă încât multe lucruri par a fi cu adevărat incredibile, căzu de acord Cremer, ba nu numai acum cinci sute de ani, dar şi chiar acum o sută cincizeci de ani, dacă te uiţi, te miri de ajuns.

— Copiii erau mânaţi la şcoală ca o turmă de vite, continuă Thora, impuşi! Impuşi să înveţe tot la rând — îţi place, nu-ţi place… Copilaşii tăi aleargă pe insulă şi, unde se adună, acolo li-i clasa. Ce vor să înveţe – aceea li-i „programa de studii”. De vor vrea să stea cu picioarele în sus şi să se frece concomitent, să se zgâiască la cer sau să joace, concomitent, şah, acesta şi este „procesul instructiv organizat corect”. E natural că pasiunea lor pentru învăţătură, pentru investigaţii creşte pe zi ce trece, devenind, până la urmă, o parte a vieţii tot atât de inalienabilă ca somnul, PR, mâncarea şi sexul. Trebuia să-ţi treacă prin minte una ca asta – să impui a învăţa! părea că Thora nu se poate deprinde nicidecum cu asemenea „perle” ale trecutului, impune-l pe om să se frece şi atunci nu ai ce aştepta de la el pasiune, tandreţe şi senzualitate. Impune-l să alerge, să înoate şi aşteaptă ca el să devină energic, să facă sport cu presentiment şi în desfătare. E doar un cretinism total! Thora se plesni peste picioare şi râse de sine însăşi, şi doar principalul este că ei vedeau, din generaţie în generaţie vedeau că din şcolile lor ies copii tâmpi, morţi, care nu vor dori să înveţe nimic şi nicicând toată viaţa lor. Înrăiţi, căutători doar de mulţumire, de uitare. De fapt, ei trebuiau să dorească mereu moartea! Curios lucru, ei îşi dădeau seama de asta? Te-ai mira… Desigur, ei ar fi dorit, lucru cert, nu numai uitare, dar şi „odihnă adevărată”, fiindcă, în timpul odihnei obişnuite, ei oboseau doar. Bere, crăpăt, TV, menaj, încercări fără sorţi de izbândă de a stoarce din sine emoţii pozitive, aceleaşi certuri, emoţii negative. Şi atunci ce este „odihna adevărată”, în care se uită totul? „Să te injectezi şi să uiţi”, iată limita viselor lor. Poate, anume din această cauză ei mureau aşa devreme? Dacă îţi doreşti atât de mult uitare, dacă ţi-o doreşti tot timpul, dacă te tot intoxici cu emoţii negative, apoi moartea este o „lumină firească la capătul tunelului”. Cu cât mai mult îmbătrânea omul de tâmpenie, stare gri şi EN, de contradicţii între viaţă şi nenumăratele sale concepţii, cu atât mai chinuitoare îi era viaţa. Poţi să-ţi ieşi din minţi – cum puteau ei să trăiască astfel? Nu, nu voi înţelege asemenea lucruri niciodată.

Thora tăcu şi, preţ de vreun minut, ei, pur şi simplu, stătură alături. Ceaţa toxică ce o învălui pe Thora în momentul în care ea a încercat să se simtă în pielea unui om obişnuit din secolul al XX-lea, se împrăştia treptat.

— Eu cred că ei nici nu puteau să-şi imagineze altceva, ba nici nu încercau să-şi imagineze, rosti Cremer, ei erau sigur că omul aşa şi este din firea lui – obtuz, moleşit, plictisit. Ei credeau că, dacă nu-l vei impune pe om să înveţe, apoi el nici n-are s-o facă niciodată. În această privinţă, parţial, ei aveau dreptate – de bună seamă, dacă ai să-i violezi astfel pe oameni fără milă chiar de la naştere, aşa cum se obişnuia la dânşii, apoi, de bună seamă, nimeni nu va dori nimic. Nu va avea cine să dorească – nu va rămâne nici un om viu. Din şcoli şi universităţi ieşeau cadavre. Fără dorinţe îmbucurătoare, fără capacitatea de a trăi misterul, presentimentul, creaţia.

Thora îşi scutură tot corpul, aidoma unui câine.

— Câţi ani ai? O sută cincizeci?

— O sută treizeci şi doi. Dar tu?

— Douăzeci şi cinci. Ce mai faci în afară de învăţarea copiilor?

— De fapt, nimic. Mă ocup de autoinstruire, desigur.

— Cum adică – nu faci nimic?

— Iată aşa – nimic. Acum patruzeci de ani, am încetat să mai particip la investigaţii. Am dificultăţi la efectuarea „submersiunilor”, poate, asta-i din cauza că nu mă prea atrag aceste călătorii, îmi place mai mult să mă joc cu picii. Îi învăţ aici… învăţ şi eu însumi ceea ce-mi trezeşte interesul, citesc foarte mult, apropo, şi materialele istoricilor concreţi mă străduiesc să le urmăresc, dar mă pricep slab în detalii, prefer să urmăresc noutăţile adaptate, ca să nu rămân de carul vremii. Aceşti puşti, sunt douăzeci şi şase, au venit încoace acum un an. Ei au absolvit şcoala de ţânci şi au fost selectaţi la şcoala de „arici”…

— Aha, va să zică, sunt arici…, îngăimă Thora, faini băieţi, spermatozoizi.

— Au fost adunaţi din diferite locuri şi aduşi încoace. Aici vor învăţa un an sau doi, cel mult, cinci, asta o decid alţii. Eu nu ştiu de ce unii sunt aduşi încoace, de ce alţii sunt duşi şi transmişi altor şcoli. Îmi place să am de a face cu ei şi asta mi-i ocupaţia. Îmi place să le dau tot ce am – cunoştinţele, pasiunile, abilităţile. Îmi place să-i încarc de entuziasm, să-i atrag. Îmi place să trăiesc devotamentul faţă de ei. Ei vor lua de la mine ceea ce vor dori şi vor putea să ia şi vor pleca mai departe. Simt admiraţie atunci când îmi imaginez cum îşi vor realiza dorinţele, vor deveni cercetători, exploratori, poate, cineva din ei are să fie commandos, iar cineva are să plece la institute, alţii voi învăţa pe alţi copilaşi. Vor simţi presentiment şi aspiraţie.

— Şi nu ţi-i trist să te desparţi de dânşii?

— Trist?? Cremer izbucni în râs, tu ţi-i imaginezi într-un mod cu totul specific pe oamenii care aleg să nu fie în prima linie a ştiinţei şi practicii. Nu, eu, deşi nu-s commandos, nu-s măcar diver, nici dinozaur nu-s, totuşi. Îmi place să trăiesc devotamentul. Micii arici sunt factorul meu revelator. Când le consacru timpul meu dis-de-dimineaţă până seara, asta mai e pentru mine şi o practică de trăire a devotamentului. Eu fac acest lucru de patruzeci de ani. Poate, mâine mă voi trezi şi voi fi atras de alte domenii de activitate. Poate, voi pleca să curăţ Antarctica de gunoi, sau voi dori să construiesc o fabrică de extracţie a minereurilor pe Lună, dar iată că, deja patruzeci de ani, eu mă trezesc şi adorm cu admiraţie şi presentiment că voi avea de a face cu micii arici. Poate, voi mai trăi astfel încă patruzeci de ani. Eu nu ştiu. Dar viaţa mea e plină ochi. Nu sunt expert în devotament, sunt un amator. Dar un mare amator!:), el iarăşi izbucni în râs şi se aşeză într-un genunchi, îndreptându-se din spate. Sub piele, prin muşchi trecu o unduire.

— Abia acum mi-am dat seama că încă nu m-am frecat niciodată cu un bărbat de vârsta ta, rosti Thora îngândurată, şi nu de aceea că asta nu m-ar excita, ci numai din cauza concepţiei că o sută cincizeci asta e cam mult… Dacă ai să mă doreşti, vino, puştii au să-ţi arate drumul, OK?

— Bine, Cremer examină cu privirea corpul Thorei, şi-o reţinu asupra mameloanelor mari, burticii, popoului, dar nu spuse nimic. Sărind sprinten în picioare, el îşi scutură genunchii, apoi adăugă:

— Vino la noi la lecţii. Mulţi vin. Îmi dau seama că nu vei afla nimic principial nou la lecţiile noastre, dar vei avea o plăcere intelectuală, de exemplu, de la vreo problemă frumoasă de fizică cuantică, asta e uşor.

— Apropo, cum învaţă copiii tăi să dirijeze desfătarea pentru vindecarea rănilor? La ce tip de plăcere recurgeţi? Cu ce începeţi?

— Se potriveşte oricare. Lucrul cel mai simplu – băieţii se culcă pe fetiţe, penisurile în guriţe, cu limbile ling puţele. Deşi plăcerea sexuală nu e totdeauna la îndemână, or, nu totdeauna ai dorinţă de sex, de aceea îi învăţăm să folosească şi desfătarea intelectuală, şi generarea directă în inimă, desigur, aici se bucură de avantaj acei care au acces mai uşor la PR. Dar bucură faptul că noilor generaţii toate astea li-s mai accesibile decât oamenilor de seama mea, Cremer privi după spatele Thorei, sau că o plesni, sau că o mângâie pe umăr, se întoarse şi fugi pe potecă, alergând uşor, aproape imponderabil.

„Încă un spermatozoid”, se gândi Thora cu zâmbet şi deodată simţi că după spatele ei stă cineva. Întorcându-se brusc, ea se pomeni nas în nas cu… Fossa! Aceea se dădu încă mai aproape, o luă strâns pe Thora de umăr şi o atrase într-o parte de la potecă. Thora vru să întrebe ceva, dar Fossa, întrerupând-o, îi puse întrebarea ei care o ului pe Thora până la imposibil. „Iar acum eu aş vrea să ştiu de partea cui eşti”.

 

<< Back

Forward >>