« Originea speciilor »

Capitolul 11

Ţipând şi sărind, Lu alergă în curte. Ea-şi aminti ziua când, exact doi ani în urmă, era o zi tot atât de însorită, ea împlinise trei ani şi a scris imediat cerere la cursurile de „ţânci”. Peste două săptămâni a fost invitată la conversaţie – era interesant să te joci în acea companie pestriţa, iar încă peste o săptămână, începură lecţiile. Câte s-au întâmplat în acei doi ani! O viaţă întreagă!

Nu se poate spune că Purna a fost entuziasmată de această idee — şcoala de ţânci, dar Max a susţinut-o pe Lu cu hotărâre şi fără nici o rezervă. El a venit încoace, în valea Choukhung, acum şapte ani, în cadrul programului de reanimare a munţilor Himalaia. Şapte ani de muncă plină de bucurii pentru a curăţi tot ce a lăsat aici „civilizaţia”. De fiecare dată, scoţând un strat de nanosilicat, aşezând cu grijă în loc un strat de sol fertil cu substrat, el trăia un impuls puternic de devotament şi admiraţie. O bucăţică, încă una, metru cu metru, apoi aici se va ridica arboretul, viaţa-şi va lua ce-i al ei. E surprinzător, dar ocupaţia aceasta nu plictisea şi apoi cum pot să te plictisească percepţiile revelatoare? În ultimul timp, la admiraţie şi devotament, a început să se adauge şi triumful, în legătură cu aceasta, s-a intensificat presentimentul schimbărilor viitoare. Max a descoperit acest lucru cu totul întâmplător. Plimbându-se odată prin pădurea de alături, el a observat o bucată de sticlă, a ridicat-o, intenţionând s-o ducă la gunoişte, dar tocmai în acel moment a observat cum a apărut un pârâu răcoros de devotament şi admiraţie. În următoarele două săptămâni, el se plimba toate dimineţile şi toate serile prin pădure, ridicând deşeurile pe care reuşea să le găsească. Odată a rătăcit într-un desiş, găsind acolo o poiană întreagă, presărată din belşug cu capace de tinichea, pachete de polietilenă, cioburi de sticlă, cuie şi alt gunoi, care acoperea mai înainte, în strat uniform, toată planeta. În pofida eforturilor permanente de curăţire, întreprinse de oameni, deşeuri din vremurile trecute mai rămâneau multe chiar şi în imediata apropiere a aşezărilor populate. Acea poiană a devenit locul său îndrăgit – trebuia să salveze pământul, centimetru cu centimetru, eliberându-l de un rahat inimaginabil şi fiecare bucăţică ridicată de gunoi devenea un puternic factor revelator, mai ales, dacă de sub încă o bucăţică de gunoi se arăta pământul viu. Apărea aşa o tandreţe faţă de aceste sectoare de pământ viu, de aşa o intensitate, la care el nu se putea aştepta. Atunci Max a şi hotărât să adere la unul dintre numeroasele programe de restabilire a Pământului şi a plecat în Himalaia. Când brigada lui s-a mutat la Chukhung, fetele tibetane şi nepaleze din localitate au început să le vină des în ospeţie – ba aduceau nişte turte de porumb, ba, cu strigăte vesele, îi ajutau să-şi spele corpurile prăfuite sub un jet de apă încălzită de soare, ba, pur şi simplu, şedeau alături. Sexul cu ele era neobişnuit. Max era excitat mult de acea naturaleţe şi explozie de pasiune cu care fetele îi luau pe băieţi. Zeci de corpuri elastice, mişcări fără coordonare, ca un ocean. Unele terminau de câteva ori, altele se menţineau mult timp la limita orgasmului. Erau şi din acelea care alegeau să nu termine. Când Purna a ajuns la Max pentru prima dată şi s-a aşezat pe penisul lui, zbătându-se ca un şarpe şi gemând, el a dorit, pentru prima dată în viaţă, să înveţe a nu termina în genere – atât de admirabile erau senzaţiile, atât de puternică era tandreţea. Punând mâna pe talia ei, cu buricele degetelor el simţea cum i se mişcă poponeaţa. Atrăgând-o spre sine, el se atingea cu buzele de sfârcurile ei tari, îi ridica mâna, sărutându-i subsuorii, şi însăşi gropiţa, şi în jurul ei, înmărmurea, lăsându-se în voia mişcărilor ei. Îşi strângea palma de labele picioarelor ei, surprinzător de fine, le strângea, apoi trecea cu mâinile în sus până la coapsele puţin umede de sudoare, fierbinţi, umflate. Uneori el nici nu se atingea de ea, şedea, pur şi simplu, înclinându-se spre perete, şi-i privea ochii, sânii, burta, picioruşele, părea că acuşi pieptul i se va rupe de tandreţe. Ea lua cu ambele mâini capul lui şi, continuând să mişte din popou, îi săruta faţa, atingându-i uşor buzele cu buzele ei, ba şoptind ceva, ba aproape strigând ceva în limba el melodioasă. După asta, când ea îi freca pe alţi băieţi, el umbla din urma ei şi o privea, uneori se atingea de umerii ei, spate, picioruşe, iar tandreţea era tot atât de stabilă şi puternică, după cum era devotamentul la purificarea pământului. Uneori, şezând deasupra, ea-l chema la dânsa şi ridica popoul, atunci el introducea în găurică mai întâi degetul, simţind distinct cum se mişcă, elastic, penisul în puţă, iar apoi, aplecând-o mai jos, introducea cu acurateţe mai întâi glandul, iar apoi şi tot penisul în popoul ei. Prin peretele subţire dintre puţă şi popou, două penisuri se simţeau distinct, parcă zădărându-se unul pe altul. Uneori era invers – ea luneca în jos, sub băiat, îi desfăcea popoul cu mâna şi-l trăgea pe dânsul la ea – dânsa ştia atracţia lui pentru băieţaşii tibetani şi nepalezi de vreo 14 ani, ei, de bună seamă, îl excitau puternic şi, de multe ori, îi răspundeau reciproc, atunci penisul său luneca în popoul băiatului, iar acela începea s-o frece activ pe Purna, aşezându-se astfel cu popoul pe penisul lui Max. Strângându-l pe între ei pe băiatul care avea senzaţii puternice, ei se sărutau în doi sau, concomitent, în trei. Iar când botişorul ei devenea plin de spermă, iar ochişorii ei străluceau cu atâta voluptate şi nevinovăţie, lui i se părea că asta e cel mai frumos lucru pe care el îl văzuse cândva pe lume.

Ideea de a face un copil i-a venit mai întâi lui Kurt, ei au făcut cunoştinţă încă în drum spre Himalaia, întrucât ambii erau din Bavaria şi au zburat în acelaşi ecranoplan. Kurt a fost însufleţit atât de mult de această idee, descria cu aşa un entuziasm ce bot simpatic trebuie să iasă din Purna şi Max, încât, până la urmă, ambii s-au aprins de la aceste fantezii. Hotărând, probabil, să nu aştepte momentul când Max şi Purna se vor lăsa înduplecaţi, Kurt, la rându-i, fără a se opune tare, a cedat mângâierilor Serenei, în curând burtica ei s-a rotunjit şi frecatul ei cerea o acurateţe deosebită. Decizia definitivă a fost luată pe neaşteptate — în dimineaţa ceea, Purna vroia să frece cât mai mulţi băieţi, ea freca pe unul un minut-două şi se târa spre următorul, ba aşezându-se deasupra, ba culcându-se şi desfăcând picioruşele. Când ea s-a aşezat cu popoul pe penisul cuiva, privirea ei s-a încrucişat cu cea a lui Max. Înfigându-i cu tandreţe penisul în puţă, simţind distinct cum lunecă penisul altui băiat în popoul ei, el a întrebat-o aproape fără cuvinte: „Hai?” Dânsa a înţeles şi a dat din cap. Chiar după prima dată, ea a rămas gravidă de la el.

Cât timp Lu creştea în burtică, pasiunea Purnei nu făcea decât să crească – aproape zilnic, ea venea la băieţi, desfăcea picioarele şi ei o frecau cu acurateţe – nu prea adânc, ca să nu-i dăuneze lui Lu, de multe ori, doar cu glandul, ceea ce excita încă mai tare. În timpul naşterii, ea n-a reuşit să se abţină de la orgasm. Valurile desfătării mergeau unul după altul şi, în sfârşit, când Lu a ţâşnit, Purna chiar şi-a pierdut cunoştinţa de la orgasmul furtunos. Nu e de mirare că Lu a început să se agaţe activ de băieţi de orice vârstă deja spre sfârşitul primului an de viaţă. De altfel, drept exemplu în această privinţă îi servea Maica, fiica de doi ani a lui Kurt, jucăria îndrăgită a căreia era penisul sculat. Îi plăcea chiar să adoarmă, ţinând penisul lui Kurt în gură, încât Serena, fiindcă nu se hotăra să deranjeze somnul fiicei, sărea la alţi băieţi. Înşfăcând cu ambele palme penisul lui Kurt la rădăcină, cu guriţa umflată din cauza glandului mare al penisului, Maica era uimitor de erotică şi hologramele cu mutrişoară ei sugândă au înfrumuseţat multe zeci de desctop-uri.

Când în vecinătate fu amplasată baza istoricilor concreţi, Max a devenit un musafir des al lor. Sigur, el nu putea participa la experimentele lor, în schimb se tăvălea cu plăcere pe podeau de lemn sau pe podea, ascultându-le discuţiile. Îi făcea plăcere chiar numai să-i privească, să le asculte vocile, părea că el se molipseşte cu hotărârea lor, cu intoleranţa lor faţă de compromise cu obscurităţile, cu aspiraţia şi chemarea lor. Când Lu crescu, el începu s-o ia cu dânsul. Purna, deşi nutrea simpatie faţă de diveri, venea rar încoace, iar până la ore şi după ele ea prefera să plece la templul budist, construit alături, pentru a discuta cu călugării şi călugăriţele, să citească textele străvechi, să participe la pudja. Dintre percepţiile revelatoare, cel mai uşor îi veneau detaşarea şi seriozitatea, care se contopeau uluitor de armonios cu pasiunea ei.

Iată de ce, atunci când Lu declară ferm că vrea să se înscrie la „ţânci”, Purna a înţeles că asta e prima, dar, la sigur, nu e ultima treaptă pe care Lu urmează s-o treacă pe calea spre diveri, ba, poate, şi spre commandos, deşi însăşi Purna nu vedea ceva deosebit de interesant în această cale, dar, nutrind o puternică simpatie faţă de Lu, ei îi plăcea să contribuie la realizarea aspiraţiilor ei, cu atât mai mult că şi Max era entuziasmat. Purna s-a străduit să afle cât mai multe despre această şcoală primară din sistemul commandos pentru a putea vorbi cu Lu în acelaşi limbă, a-i înţelege pasiunile, ba şi pentru a o ajuta în ceva.

De multe ori, Lu şedea în poieniţe, zgâindu-se ba la scoarţa cu asperităţi a copacilor, ba la boturile norilor, ba la o furnică, pe care o observa pe labele ei. Seara, în unul şi acelaşi loc, în tufarii de dracilă sălbatică, se târa un păianjen cu burta galben-neagră, începând să-şi ţese mreaja. La început, el se cocoţa pe creanga copacului, sărea de acolo pe un tufar, trâgând în urma sa primul fir. Apoi, în acelaşi mod, apărea al doilea fir magistral, apoi păianjenul construia raza externă şi, muncind repede şi metodic, înfăşura circumferinţă cu circumferinţă. Lu nu avea niciodată răbdare să vadă procesul până la urmă, ceva o distrăgea numaidecât. Când ea se apropia de tufar, păienjenişul era deja gata. Cu respiraţia tăiată, ea urmărea cum se răfuieşte păianjenul cu prada ce i-a căzut în mreajă. Alergând în jurul fluturelui, el tăia firele din jurul lui, concomitent înfăşurându-l şi transformându-l într-un cocon nutritiv. Spre dimineaţă, păienjenişul dispărea şi Lu îşi imagina cum păianjenul îşi strânge mreaja în rucsac şi pleacă la culcare. Fluturii erau frumoşi, dar Lu nu simţea dezgust faţă de păianjen. La şcoala de ţânci li s-a predat o lecţie foarte simplă, dar eficientă – le-au venit „aricii” şi i-au luat la scăldat într-un golf liniştit, apa căruia era încălzită de baterii nucleare. Lu era foarte bucuroasă în momentele când veneau „aricii” – băieţi şi fetiţe de şapte-doisprezece ani, foşti absolvenţi ai şcolii de ţânci. Privindu-i, Lu începea să se imagineze şi pe sine însăşi tot aşa – puternică, deşteaptă, cu profunzime în ochi. Plescăindu-se în golf, Lu nu observă că de ea s-a apropiat unul din arici, strângând-o la fund. La început, Lu se tăvălea, pur şi simplu, privind pietricelele presărate la fund. Peste două minute, rezerva de aer a început să se sfârşească şi Lu a descoperit că nu este lăsată să iasă la suprafaţă. O panică uşoară o cuprinse şi ea începu să se zbată ca un peşte, dar s-a luat imediat în mâini, înţelegând că se află în puterea ariciului, nu a altcuiva şi dacă este înecată, apoi aici există un careva scop.

Concentrându-se asupra încrederii şi tandreţei, ea s-a relaxat, urmărind doar să nu facă o inspiraţie spasmodică – dacă şi va pierde cunoştinţa, apoi plămânii nu i se vor umplea cu apă — ţâncii au învăţat aceste lucruri şi multe altele demult. Primele experienţe de cufundare în costum de scafandru şi abilităţile respective de comportament sub apă erau însuşite la trei ani şi jumătate. Conştiinţa începu deja s-o părăsească, dar ea şi alţi ţânci au fost scoşi la suprafaţă. Când toţi şi-au venit în fire, un băieţaş-arici necunoscut i-a spus, bălăcindu-şi picioarele: iată apa. Blândă, impetuoasă, densă, enigmatică în visele conştientizate, apa care vă mângâie burticele sub soare, apa atât de diferită. Dar dacă vei petrece sub apă cinci minute, vei muri. Înseamnă oare acest fapt că apa este agresivă? Ostilă? Nu. Pur şi simplu, mai re-trăiţi încă o dată această experienţă pentru a nu fi dominat de puterea unor concepţii primitive. Opriţi gândurile haotice şi mai trăiţi o dată – va apărea claritatea, nu e principial ce gânduri va genera ea, după asta, veţi avea posibilitatea să le comparaţi şi să le discutaţi.

Şi acum, privind la păianjenul care sugea vlaga din fluture, Lu şi-a amintit acea istorie cu apa. Frica a lăsat-o. În locul ei au venit seriozitatea şi triumful, nişte fire pătrunzătoare s-au întins de la inimă în afară, spre tufe, copac, păianjen, fluture, valurile îndepărtate ale marilor munţi.

Copacii se purtau exact ca nişte pui jucăuşi de vulpe – se jucau cu labele în vânt, schelălăiu, se frecau unul de altul şi chiar se scuturau, aidoma unui câine ud, aruncând frunzele îngălbenite. Aceste fiinţe stranii vorbeau într-o limbă neînţeleasă, tot timpul se şuşoteau şi şuierau între ele. Numai limba rămânea stranie, chiar şi atunci când Lu s-a ascuns după o piatră şi a prins să tragă cu urechea – mai ştii, poate arborii vor începe să vorbească normal?! Iar uneori îşi imagina că este un arbore mare şi vorbea cu alte boturi verzi.

La acea oră timpurie, când Lu a zbughit-o în curte, alţi copii nu erau, ea nici nu vroia să vadă pe nimeni, vroia să rămână singură. Ieşind pe un drum de ţară, ea privi /prin părţi, oftă adânc. Azi a văzut un vis în care se simţea foarte trist. Visul deja începu să se acopere cu o ceaţă uşoară, ceva asemănător cu o sticlă mată, de aceea n-o rănea atât de tare. Lu ştia că vor mai trece încă cinci-zece minute şi vă rămâne doar un sediment amar undeva adânc-adânc, la fund, mai ştia că acest sediment e neplăcut – când el este, totul arată altfel, devine posac, şters, ba şi mai rău uneori... De exemplu, aşa când a fost în lunea cea straşnică, acum o săptămână... Aflându-se tot în aşa o stare, Lu mergea încet pe o potecă spre râpă. Lângă cu arbore căzut, ca de obicei, se jucau doi câini ai vecinilor, micul şi pufosul Chappy şi Rex, un căţel de rasa chaou-chaou. În viitor, el va deveni mare şi puternic, iar acum se mişcă atât de caraghios pe labele-i mari, muşcă uşurel mâinile, picioarele, labele, urechile, când se joacă cu ea sau cu alţi căţeluşi. Văzând-o pe Lu, Rex a alergat la îndată ca un ghemuleţ jucăuş, începând să sară, să scheaune, să mârâie nostim, s-o invite în jocul lor, dar, de astă dată, ea avea o dispoziţie proastă şi nu vroia deloc să se joace. Ea l-a dat la o parte, dar Rex nu se lăsa, alerga din urmă, încerca s-o muşte în joc de picior. Şi deodată i-a venit dorinţa să-l lovească! Oribil... şi vina pentru toate o poartă acest sediment măcinător. Ce fericire, ea s-a reţinut atunci şi nu la pocnit pe Rex cu piciorul... ba nu, ea nici nu putea să facă una ca asta... se pare că el aşa şi n-a observat nimic, or, ea putea să piardă un prieten într-o clipă, or, căţeluşii cei mici sunt foarte-foarte sensibili. E destul o singură dată să fii brutal şi în relaţiile lor nu va mai fi niciodată acea deschidere nelimitată şi căldură, care-i plac atât de mult.

E mai bine să rămână singură, să stea sub copaci, să asculte cum se şuşotesc frunzele între ele, să-i permită acestui vântuleţ cald să pătrundă în ea şi să vânture rămăşiţele de senzaţii neplăcute. Nu, nu, aşa nu-i bine! Lu sări şi lovi energic din picior. Ea doar nu e o simplă fetiţă, ea învaţă de acum în clasa cea mai mare de „ţânci”! Deja o săptămână ei studiază aprofundat bazele eliminării impecabile a emoţiilor negative şi cât costă toate ocupaţiile ei, dacă nu-şi va aplica acele cunoştinţe chiar acum? Fermitatea ei era atât de mare, dorinţa de a înceta să mai trăiască otrava asta – atât de sinceră, încât, într-o clipă, de la fonul negativ n-a rămas nici urmă aproape într-o clipă. Uluitor! Undeva acolo se zbenguie îndrăgitul ei bondar de culoare albăstruie, preocupat nevoie mare, zboară de la o floare la alta, e mare, mai cât jumătate de palmă, Lu nu ştie nici ea de ce, dar, de fiecare dată, îi apărea o puternică tandreţe care o strângea la inimă, nu faţă de bondar, mai precis, nu numai pentru el, ci pentru tot, nu e clar cum... stranie tandreţe care te învăluie pe toată, chiar şi lacrimi îi ies...

Oftând încă o dată, mai uşurat, având presentimentul bucuriei de a se reîntâlni cu poiana dragă, Lu s-a îndreptat pe o potecă ce ducea spre marginea pădurii. Aici totul e ca de obicei: o poiană mică, acoperită cu iarbă deasă, este împrejmuită cu tulpini grunzuroase de copaci. În colţul mai îndepărtat este o ciorchină de tufe fine şi când treci în mijlocul lor şi te întinzi în iarbă, apoi dispari pentru toată lumea – vezi totul în jur, iar pe tine nu te vede nimeni, chiar dacă se va da aproape. Şi-apoi nici nu trece nimeni pe aici. Copiii cei mici din sat nu ajung până aici, iar cei mai mari se plimbă mai des în partea opusă a satului, lângă lac, acolo e mai mult loc, dar pe Lu o ademeneşte pădurea. Ea se întinde ca o fâşie lată şi umedă, la început lin, iar apoi înclinat tot mai tare în sus, până când nu-i iau locul nişte arbuşti de netrecut, deasupra cărora se înalţă stâncile. Aici totul e deosebit, totul e atât de viu şi liniştit, când stai culcată, pur şi simplu, lăsându-te atrasă de senzaţiile tale, începi să prinzi, încetul cu încetul, noi şi noi mirosuri şi sunete fine, aduse de vântuleţul slab din pădure – tot felul de vuiete, foşnete, scârţâieli, voci de păsări şi multe, multe altele, pentru care Lu, pur şi simplu, nu avea cuvinte. Uneori apare, pe neaşteptate, o trăire stranie, care te strânge de inimă şi, dacă în acest moment te deschizi pentru acele sunete şi mirosuri, apoi ele se strecoară undeva în adânc, spre inimă sau chiar spre burtă şi atunci apare o senzaţie uimitoare, de parcă tu însăţi devii o parte a pădurii, de parcă ai începe s-o cunoşti din interior. Iată nu demult, în unul din momentele de acest fel, Lu a descoperit, pe neaşteptate, că ştie: dacă va merge încolo, apoi în curând va da de un pin strâmbat, iar sub el creşte o ciupercă cu pălărie roşite. Această senzaţie era atât de neobişnuită, încât Lu nu s- a lenevit – a mers în direcţia ceea şi a verificat. A trebuit să se aplece, trecând sub perdeaua deasă a „labelor” din crenguţe de pin, mai că s-a târât sub ele, iar când a ieşit din mare verde, mirositoare, apoi a văzut înainte, cam la vreo douăzeci de metri, chiar pinul cela. Chiar i s-a făcut puţin frică, dar apoi Lu s-a gândit că, probabil, o fi văzut acest pin mai înainte, când cutreiera aceste desişuri, dar a uitat, iar acum şi-a amintit. Frica a plecat ca să nu se mai întoarcă nici chiar atunci când Lu stătea nedumerită, zgâindu-se la pălăria mare roşie a unei frumoase ciuperci, care se înălţa semeţ chiar lângă rădăcini.

Strecurându-se la locul său îndrăgit, Lu se întinse în iarbă, aruncând în părţi mâinile şi întinzând picioruşele. Şi-a scos din picioare ghetele, ciorapii albi, apropiindu-i de nas. Aşa miroase picioruşele ei... şi mai este un miros uşor de iarbă şi pământ... e chiar un miros plăcut. Punând ciorăpiorii în ghete, ea a tras mai aproape piciorul drept şi a examinat atent talpa, a mângâiat-o cu palma, încă o dată, încă. Ce senzaţie plăcută... şi e atât de interesant, de parcă te-ai dedubla. La început, Lu s-a concentrat asupra senzaţiilor ce iau naştere în picioruşul ei – o mângâie o palmă caldă, tandră, degeţelele se ating de degeţele, lunecă uşor în sus, în jos, ba cu o putere tandră strâng călcâieşul, ba aleargă, abia atingând... apoi invers, asupra senzaţiilor din mână, o piele atât de gingaşă, puţin răcoroasă, gingaşă cu totul sub degeţele şi ceva mai tare pe călcâieş, o curbură atât de fină a tălpii pe care se culcă palma... apoi iar s-a întors la senzaţiile din picioruş, apoi iar la mână, e interesant... pe neaşteptate, două impulsuri de plăcere ascuţită au trecut şi prin mână chiar până la umăr, şi prin picior, amândouă valurile s-au întâlnit undeva în burtă, împrăştiindu-se în scântei mărunte şi lăsând o senzaţie de căldură plăcută în tot corpul. Uite... încă o descoperire... niciodată n-aş fi crezut.

Lu iubea să-şi cerceteze corpul. Mai înainte, ea nici nu se gândea că are corp, acest lucru părea atât de firesc, ce să te mai gândeşti la el? Dar vreo două luni în urmă, când Purna se spăla cu ea în cadă, Lu s-ai privit burta, picioruşele şi deodată a trăit o senzaţie acută de frumuseţe, de plăcere a frumuseţii. Din acel moment, ea se examina de multe ori, se atingea, se pipăia, se mângâia, când se culca să doarmă, se atingea de diferite locuri ale corpului său, când se trezea şi se tăvălea în aşternut – tot aşa, corpul a început să-i răspundă oarecum altfel, nu aşa ca mai înainte, este atât de neobişnuit... or, te atingi „de tine însăţi”, iar, pe de altă parte, simţi ceva nou, necunoscut, viu. Începi să examinezi atent şi înoţi în nişte stări neobişnuite... şi a devenit cu mult mai plăcut să te strângi cu prietenele şi prietenii.

Lu a tras spre sine picioruşul şi l-a mirosit. Miroase şi el, deşi nu aşa ca ciorăpiorii. Şi tot e gustos. Curios lucru, călcâieşul miroase cu totul altfel decât „palma”, şi degeţele au un miros aparte... curios lucru – dar gustul? A lins, a apucat-o gâdiliciul, ea s-a smuls, râzând, din propriile mâini, a izbucnit iar în râs, apoi s-a întins iarăşi în iarbă.

Probabil, poţi să te tăvăleşti aşa măcar toată ziua în iarbă, să priveşti la cer prin păienjenişul din fire de iarbă... gânduri... da, la urmă vin gândurile... e aşa de straniu, ele-s atât de diferite... de exemplu, acelea care erau la sfârşitul săptămânii trecute. Toată săptămână, când Lu îşi amintea de asta, prin tot corpul trecea un tremur profund, lăsând un sediment dulceag, de parcă tot corpul ar fi fost cuprins de gustul dulce al scoruşelor negre. E cam straşnic... dar o atrage atât de mult... şi nu e clar, ce-i straşnic şi spre ce o atrage – tot nu e clar, dar acele cuvinte Lu le-a memorizat foarte bine, e surprinzător chiar, tabla înmulţirii a memorizat-o abia după ce a repetat-o o săptămână întreagă, iar aşa cuvinte neînţelese... cum de s-a întâmplat că, auzindu-le o singură dată, ea le ţine minte aşa, de parcă le-a ştiut totdeauna? Cum ar înţelege – ce-i spun ei acele cuvinte? De unde s-au luat ele în memoria ei? Poate, le-a auzit la mănăstire, pe unde intra de multe ori ca s-o ia pe Purna? În ele există un ritm neauzit, o melodie fără sunet... Lu s-a dedat iar amintirilor... atunci, săturându-se de jucat în curtea din fund, ea n-a plecat împreună cu toţi să bea ceaiul, ci s-a culcat pe prispa încălzită de soare. Prin crengile aplecate ale scoruşului se întrevedea cerul de o frumuseţe pătrunzătoare, ba încă şi crengile acestea străluceau în razele soarelui, iar ciorchinele rubinii... da, asta s-a întâmplat anume în momentul când privirea lui Lu s-a înfipt în pomuşoarele rubinii pe fundalul albastrului pătrunzător al cerului, a înmărmurit şi, pe neaşteptate, i s-a făcut atât de bine, insuportabil de bine, aşa, pur şi simplu, nu se întâmplă niciodată... deodată au răsunat aceste cuvinte şi ea le poate repeta cuvânt în cuvânt măcar şi chiar acum: „şi a scos el tot întunericul de pretutindeni aşa cum se jupoaie pielea, pentru ca să se întindă pământul nostru sub Soarele Său luminător. Alte focuri sunt doar ramurile tulpinii tale, o Focule. O Agni, zeitate universală, tu eşti centrul tuturor lumilor şi vieţuitoarelor lor; tu stăpâneşti de asupra tuturor oamenilor născuţi şi îi susţii ca un stâlp. Tu eşti capul cerului şi buricul Pământului. Tu eşti puterea care se mişcă şi lucrează în două lumi. Splendoarea ta, o Focule, ea-i în cer şi pe pământ, în plante şi-n ape, şi cu el tu ai întins o lume fără margini între cer şi pământ, ea este un ocean viu de lumină care vede cu vederea divină. Agni a intrat în pământ şi în ceruri de parcă ele ar fi un întreg. O Flacără, nenumărate sunt comorile tale!”

Lu a înmărmurit, străpunsă de o desfătare neobişnuită în inimă. La început, ea era moale, ca pernuţele labelor lui Chappy şi parcă te atingea cu nasul umed şi jucăuş. Era ceva nou şi surprinzător. Deodată, desfătarea s-a intensificat până la un grad insuportabil, Lu a încremenit, de parcă tot corpul ei ar fi fost imobilizat de o forţă invizibilă, buzişoarele i s-au deschis, ea respira greu şi nu se putea mişca. „Aşa nu se întâmplă, asta nu poate fi” – gândurile au zburat şi s-au liniştit pe dată, s-a lăsat o tăcere plină cu ceva solemn si extatic. În toate cele patru lăbuţe a apărut fierbinţeală, aceeaşi fierbinţeală era şi în umărul stâng, dar încă mai puternică decât în lăbuţe, a crescut presiunea asupra pieptului, au apărut senzaţii de parcă ceva se smulge cu disperare afară din centrul pieptului. Când peste câteva minute Lu s-a eliberat din îmbrăţişările extazului, doar o secundă sau două a durat pauza, după care ea n-a rezistat şi a repetat din nou toată fraza. De astă dată, fiecare cuvânt îi răspundea printr-un impuls de extaz, pieptul i se rupea încă mai tare, mai puternic, au început să curgă lacrimi, devotament, tandreţe, recunoştinţă. Lu a încercat să se ridice, i-a apărut dorinţa să se lipească de pământ cu lăbuţele goale, dar ea n-a putut s-o facă – de îndată ce se sprijinea în genunchi şi simţea cum se lasă substratul de iarbă, cum se lipeşte de pielea ei solul umed, îndată şi devotamentul, şi desfătarea o rupeau, în acel moment, ei nu-i mai trebuia nimic. În acele trăiri era totul. Era imposibil să-ţi imaginezi că ai mai putea să doreşti şi altceva.

Parcă trecură nişte furnici prin botişor – aşa aleargă nişte puişori jucăuşi. Pe lăbuţe apăru o senzaţie de prospeţime, lăbuţele parcă au înviat şi pe toată suprafaţa lor curgea în şuvoaie tandreţea. Corpul i s-a întins parcă de la sine, s-a îndreptat, a apărut o vibraţie în tot trupuşorul, pe vârfurile degetelor – un amestec moale şi vâscos, gânduri „aşa se simte tandreţea”. Degeţelele lui Lu s-au cufundat în tandreţe ca într-o apă lină de pârâu. Tandreţea a topit, a împrăştiat jucăuş gândurile şi simţurile el, pe dinafară şi pe dinăuntru, totul în jur a început parcă a curge în jeturi, a avea miros, a se topi după un somn letargic. I-a venit dorinţa să se scarpine la subsuori şi senzaţiile de febră s-au împrăştiat în diferite direcţii ca nişte ţânci jucăuşi, dar deodată s-au adunat iarăşi într-o grămadă în acelaşi loc, dar deja cu alţi ţânci.

În piept au apărut nişte împunsături, la început, ca o clipire de lumină, apoi ele s-au intensificat, transformându-se în nişte fărâmări intense, asidue, de parcă ceva foarte mare ar vrea să iasă printr-o găurică mică. Acel ceva, deocamdată, nu putea răzbi, era prea mare, prea puternic, prea strălucitor ca să poată ieşi printr-o găurică mică. Acum îi arde aproape tot spatele, mai ales, partea stângă, fierbinţeala i se urcă pe umărul stâng. Oare asta e posibil – să trăieşti tandreţea ASTFEL? Şi deodată – iarăşi un gând-glas, acelaşi – „tu poţi să trăieşti asta totdeauna”. Eu pot trăi asta totdeauna? Eu pot trăi asta totdeauna! Parcă s-ar fi rupt o perdea, asta e atât de clar – eu pot trăi asta totdeauna! „Tu vei lupta”. Eu voi lupta. „Tu vei dărui toate puterile”. Voi da toate puterile. „Asta face!” Da, asta face! Cine cu cine vorbeşte acum? Acestea-s gânduri sau nu-s gânduri? Acestea nu-s gânduri, asta e... mâncare, ai vrea s-o iei cu lingurile, s-o rumegi, s-o înghiţi, s-o torni în tine până la fund, s-o devorezi trosnind şi clefăind, să laşi ca asta să te pătrundă cu totul, ca să curgă din tine aidoma unui must, ca să devii asta. „Corpul tău va deveni corpul lui Buda”. Corpul meu va deveni corpul lui Buda! „Mintea ta va deveni mintea lui Buda”. Mintea mea va deveni mintea lui Buda. „Pasiunea ta va deveni pasiunea lui Buda”. Cine este Buda??

Pe neaşteptate, Lu şi-a dat seama de faptul că aude un foşnet – undeva acolo, mai în dreapta, printre mestecenii aflaţi la câţiva metri de ea. Iarăşi! A întors încetişor privirea şi a încremenit. Locul desfătării le-au luat mirarea şi admiraţia. Simţul frumoşului i-a cimentat corpul tot aşa cum o făcuse, cu un minut mai înainte, devotamentul şi extazul: la doi paşi de ea stătea, privind-o ţintă, un tigru zburlit, gata să facă un salt.

 

<< Back

Forward >>