« Originea speciilor »

Capitolul 08

O creangă trosni cu zgomot şi Slip încremeni.

„Halal... în curând am să mă fac şi eu tot aşa cum sunt cadumii. Am pierdut orice vigilenţă... mi-am închipuit că-s mare deştept sau ce-i cu mine? Vezi, Slip, pădurea te va învăţa minte tot aşa cum i-a învăţat pe cadumi...”

Acum trebuie să aştepte, să stea locului, dar încă mai bine este să se aşeze. Da, e mai bine să şadă. Dacă eşti în aşa stare, încât calci pe crengi şi ele trosnesc de te aude toată pădurea poţi să faci orice.

În jur totul e zgrunţuros, pufos, umed, mirositor, o iarbă deasă şi udă, nişte arbori înalţi şi rotaţi cu o scoarţă roşie şi muşchi se spânzură de pe crengi şi tulpini. Nişte frunze mari, ovale în pârâuaşul cu apă transparentă.

Un ochi lipsit de experienţă ar vedea pădurea întunecoasă şi neîmbietoare, luna a fugit undeva de pe cer şi toate umbrele s-au contopit deodată într-o fiinţă umedă, tremurătoare şi imprevizibilă. Înainte vreme, dacă era aşa o noapte fără lună, Slip evita să-şi scoată nasul afară, dar acum el ştia să se orienteze în întuneric. Nu trebuie să-ţi arunci privirea, spasmodic, dintr-o parte în alta, cu atât mai mult, nu trebuie să-ţi concentrezi privirea într-un singur punct, încercând să vezi ceva, este absolut inutil. Trebuie să ridici puţin privirea de la pământ, să întorci capul dintr-o parte în alta fără grabă, destinzând parcă ochii, făcându-i să cuprindă larg şi domol întunericul, fără a te strădui să prinzi detaliile, ci concentrându-te calm la ceea ce vrei. Şi atunci, într-un careva moment, drept în centrul pieptului creşte o presimţire fină, aproape imperceptibilă, tocmai ea te conduce spre scop. Acum el ştia s-o facă, antrenându-se în hăţişurile dese de pe Colinele Ciorilor, care-s la o jumătate de zi de mers de aici. Noaptea vântul suflă mirosurile de pe coline cu o deosebită înverşunare, înşfăcându-le chiar de la pământ şi ridicându-le vertical în sus, spre vârfurile copacilor, iar apoi lăsându-le cu grijă la marginea de jos a pădurii între coline, de aceea nu poţi spera că nasul sensibil va fi de ajutor ochilor. N-a fost simplu, da, n-a fost simplu... Slip a simţit o mândrie pentru succesele sale, dar şi-a amintit îndată de Karissa cea lungană şi a scurtat repede mulţumirea de sine ce apăruse, şi a fost asta tocmai la ţanc, echilibrul fin dintre cunoaşterea imperturbabilă ce trăia în piept şi ceea ce auzea, vedea, simţea n-a fost pierdut. Legătură, clătinându-se abia-abia, s-a restabilit şi el a devenit iarăşi o parte inseparabilă a acestei păduri, nu doar simplu vânător sau pradă. Da... de la Karissa poţi învăţa multe. El va mai reveni la ea, numaidecât va reveni şi nu doar o dată.

Slip îşi purtă ochii dintr-o parte în alta, ascultă senzaţiile sale. Da... precis... iată pata cea neagră dintre alte pete negre se resimte în pieptul său. Călcând încet şi mlădiindu-şi corpul, care răspundea, unduind, la atingerile tandre ale crenguţelor pufoase de brad, el a făcut câţiva paşi. Întunericul s-a dat la o parte. Sigur, aici va fi comod. Doi pini mari au concrescut la bază, formând un fel de cort trainic şi ascuns, când Slip a dat la o parte frunzele din jurul rădăcinilor, nişa a devenit destul de adâncă, acum poţi să te lipeşti cu spatele de coaja zgrunţuroasă. E cald... pinii sunt calzi totdeauna... calzi şi comozi. Mestecenii sunt şi ei îmbietori, dar mai înstrăinaţi parcă, ei trăiesc fiecare viaţa lui şi nu le place societatea. Acum poţi să încremeneşti pentru a te lăsa în voia senzaţiilor şi gândurilor.

...Karissa. S-a dovedit a fi că e interesant cu ea... Deshirată, caraghioasă... La început, Slip nici n-a luat-o în serios, ei, de bună seamă, ce poţi să aştepţi de la aşa o fiinţă stranie? Întâlnirea lor a fost întâmplătoare. Asta a fost atunci când el a făcut chiar prima încercare de a ajunge la hotare. Atunci el a flămânzit al naibii de tare, nu i-a căzut nimic de mâncare deja două zile şi doar ştiuse din timp că nu va avea ce mânca de la bălţile de trestie până la cuibul de fiară părăsit, dar curiozitatea s-a dovedit a fi mai puternică decât bunul simţ, cu atât mai mult că după cuibul părăsit se începea lunca râului, unde hrană trebuia să fie destulă. De fapt, două zile fără mâncare nu mai era aşa de straşnic, fost-au zile şi mai grele, şi-apoi Slip nu mai era un copil, ştia cum poţi supravieţui în pădure, dar uite la aceea că nu va fi nici apă el n-a prevăzut. Nu i-a trecut prin minte să întrebe singur, iar Nara nu i-a spus nimic, fie că a uitat, fie că a făcut-o intenţionat pentru a-l învăţa minte, a-i tăia pofta de a se vârî acolo unde nu trebuie. Sigur, ei nu-i trebuie toate astea, pentru ea e totul bine, chiar pentru toţi totul e bine, apoi de ce să-ţi cauţi probleme de capul tău? În asta e toată firea ei... aşa-s ei toţi – toţi apropiaţii şi prietenii lui, aşa-s şi rudele prietenilor lor... mulţumirea... la început crezi că în asta şi constă fericirea, iar apoi ea se transformă într-o rană iritantă, de parcă mori minut cu minut. De ce-i aşa? De ce alţii pot trăi astfel zi cu zi, iar el, Slip, nu poate?

De altfel, poate, Nara nici n-a călcat pe-aici niciodată, pur şi simplu, se laudă? Cine ştie... prea multe zvonuri, prea puţin adevăr. Ei bine, cel puţin, după asta va fi mai mult adevăr.

Prima zi, el înainta cu viteză maximă, dar spre seară a obosit să manevreze între nenumăratele tulpini, care cresc în diferite direcţii, au concrescut una cu alta sub cele mai neverosimile unghiuri. Până la urma, cu limba umflată de sete, el s-a aranjat pe noapte pe un dâmbuşor acoperit cu muşchi deşi şi uscaţi. Era prima dată în viaţa lui când el a invidiat copacii, regretând faptul că nu are rădăcini ce i-ar permite să sugă apa din pământ. Uite, ar avea acum aşa o rădăcioară, cum are bradul, una care aleargă repede în adânc, spre căldură, spre apă. Copacii îşi trăiesc viaţa lor, enigmatică, îndepărtată... Adormind deja, Slip vedea printre pleoapele închise pe jumătate cum între crengile pinilor şi brazilor curg foarte repede şi neîncetat, nişte liniuţe punctate luminoase verzi, curg neîncetat. Copacii comunică între ei, asta el o ştia, dar oare poţi să-i înţelegi? Nu doar să profiţi de cunoaşterea tacită, care vine la contemplarea firelor, ci anume să înţelegi, să simţi – cum anume şi ce anume simt ei? Apoi da, că şi întrebarea asta e dintre cele „de prisos”, pentru care primea papară de la cei mari. Da’ dacă-ţi imaginezi că şi de la el pornesc nişte fire verzi, care se varsă în dansul mişunător?... pentru câteva clipe, Slip interceptă un simţ neobişnuit, el l-a pătruns printr-o uşoară atingere, dar somnul care a venit a alungat acest simţ undeva departe.

A fost o noapte de coşmar. Visa tot felul de fleacuri – ba auzea strigătele cadumilor şi apărea frica – au să mă descopere şi au să mă prindă, ba, pe neaşteptate, dâmbul începu să se prăbuşească în pământ şi el se bucură, la început, că va ajunge, în sfârşit, la apă, dar, cu fiecare secundă, se făcea tot mai cald şi mai cald, aerul deveni incandescent şi îi era greu să respire. Trezindu-se cu un strigăt surd, Slip încercă să-şi tragă respiraţia şi descoperi că, de bună seamă, gâtlejul îi este incandescent şi îl doare la fiecare înghiţitură. S-a dovedit a fi că el a comis o greşeală serioasă. În muşchi creşteau puturoşenii şi atunci când, prin somn, el se culcă pe partea dreaptă, s-a ridicat un nor întreg de spori amari, el i-a inspirat cu aerul şi i s-a făcut rău de tot. Restul nopţii a trecut în delir, Slip ba se prăbuşea în vise fierbinţi, va se smulgea din ele cu geamăt. Îi era de ajuns să închidă ochii şi începeau iarăşi să roiască în faţa ochilor copaci, tufari, ierburi, pământ, care lunecau de sub picioare, plecând undeva în stânga, în sus, în jos... Oare cât va mai continua acest calvar?... Când va răsări soarele? Trecea minut după minut, Slip se ridica, se răsucea de pe o parte pe alta, se prăbuşea în neştire şi se smulgea din ea şi mai că nu plângea de ciudă că nici somnul nu-l salvează de chinuri.

De îndată ce s-a luminat de zi, el a pornit îndată înainte, deşi înţelegea, desigur, că e destul de periculos să mergi prin iarba udă de rouă, călcând-o şi lăsând urme. În cap îi suna unul şi acelaşi gând – să plece mai degrabă de aici pentru ca reîntoarcerea să nu mai aibă sens, ca lunca râului să devină un magnet ce-l atrage şi-i înmulţeşte forţele. Încercă să lingă picăturile de rouă – nu, asta nu făcea decât să-i zădărască setea, nu mai bine să uite despre aceasta, tot înainte, numai înainte. E o mare descoperire – cu cât mai mult te gândeşti că-ţi este rău, cu atât mai rău ţi se face, deci, trebuie să încetezi a te gândi la asta.

Când Karry îl învăţa să gândească, ea spunea, pe lângă multe altele, că, de exemplu, cadumii nu încetează a gândi în genere, ei, pur şi simplu, nu se pot opri din gândire. Surprinzător! Ce fiinţe stranii, neînţelese! Atunci el i-a invidiat – uite, el e gata să-şi întoarcă pielea pe dos pentru a învăţa să gândească măcar câtuşi de puţin, iar ei... dar acum lui Slip i-a devenit clar de ce Karry vorbea despre această particularitate uimitoare nu cu invidie, ci cu părere de rău, părea chiar ca ea, în acel moment, îi compătimea! Dar nu, asta e cu neputinţă... atunci pe cine-l compătimea dânsa? Iată că e tocmai timpul să verifice cât de bine a însuşit lecţiile. Una e când eşti sătul, mulţumit şi nici sete nu ţi-i si cu totul altceva acum... obosit, din fugă... îi va reuşi oare?

Pe neaşteptate, în locul pădurii dese apăru un luminiş, ţărâna se făcu aspră, prăfuită, iarba rară n-o putea ţine. În jur roiau stoluri de plecoptere, de asupra lor se roteau ciorile, iar încă mai sus era cerul, aproape fără nori, infinit, inaccesibil, pătrunzător.

Slip se concentră asupra întrebării şi începu să caute în sine acel simţ deosebit, care aduce la naşterea răspunsului. Cât timp, câtă a muncă a trebuit să consume el până atuci, până cân a învăţat să prindă această stare aproape imperceptibilă. Karry... ea a fost atât de darnică, darnică până la sacrificiu... Îţi mulţumesc, Karry... ai dovedit să mă înveţi. Tu parcă simţeai că zilele ţi-s numărate şi te grăbeai atât de mult, mă chinuiai, încât, uneori, îmi venea să strig la tine. Dar acum eu n-am să mai uit, n-am să pierd...

Presentimentul naşterii gândului a apărut cam peste vreo jumătate de minut. E cam încet, desigur, dar e un lucru explicabil, or, a obosit atât de mult. Acest sentiment e ca o coardă întinsă în piept, subţire, sunătoare, dacă ar fi posibil s-o vezi, apoi, probabil, ar arăta ca un fir de păienjeniş — imponderabil, umed, strălucitor în razele soarelui. Acum trebuie „să faci cuib”. Lui Karry îi plăcea această imagine, ei în genere îi plăceau imaginile, ele te ajută mult, mai ales, la început. Să ai presentimentul naşterii gândului, concentrându-te, în acelaşi timp, la întrebarea ta, să treci de la una la alta, o dată, de două ori, de trei ori, până când ambele nu se vor împleti, până nu va apărea siguranţa fermă – anume asta avea în vedere Karry când vorbea despre „facerea cuibului”, spunând că, o dată ce cuibul există, el e durabil şi cald, apoi în el se va cuibări numaidecât o pasăre. Trebuie doar să aştepţi şi ea va veni.

„Pe sine!” Gândul a apărut – pasărea a sosit. Ei, iată că lucrul cel mai greu e făcut, anume asta Slip reuşea s-o facă cel mai greu. După cum era el, impulsiv, cu neastâmpărul energiei copilăreşti, ce aruncă stropi în toate părţile, să rămâi nemişcat undeva înăuntru, „să faci cuibul” şi să aştepţi – of, asta nu e deloc simplu... Acum a rămas lucrul cel mai simplu – să se lămurească în răspuns. Prin urmare, Karry se compătimea pe sine. Un răspuns straniu... nu înţeleg... cam de ce ar fi trebuit ea să se compătimească pe sine însăşi, dacă ea nu e cadum, dacă pentru ea era tot atât de simplu să-şi oprească gândul ca şi pentru mine să mă opresc acum din fugă? Ceva nu se leagă, ceva nu-i aşa... ei bine, pe urmă.

Iată aşa, ba amintindu-şi şi gândindu-se ba la una, la alta, ba încetând să mai gândească în genere, lăsându-se în voia simţurilor, spre sfârşitul celei de-a doua zile, Slip ajunse, în sfârşit, la culcuşul vechi. Reperele au fost corecte. Bine că măcar în această privinţă Nara nu l-a dat de gol. Culcuşul s-a dovedit a fi o mică palmă de pământ, ascunsă sub o stâncă ce-o umbrea. În jur creşteau tufe de măceş, dintr-o parte se aplecau deasupra nişte mesteceni. Altă dată, desigur, el ar fi savurat frumuseţea acestui adăpost natural ideal, dar acum nu-i ardea de frumuseţe, acum îi trebuia apă, dar uite că tocmai ea lipsea. Nările simţeau un miros slab de prospeţime, dar de unde vine el? Sigur, dacă mâine se va scula mai dimineaţă, va alerga împrejur, apoi, mai devreme sau mai târziu, se va pricepe el în care parte-i apa, dar să mai petreacă o noapte... nu, asta nu şi-o închipuie.

Încetul cu încetul, în cuprinse disperarea, are puţine şanse să ghicească direcţia până se va lăsa întunericul. Tocmai aici Slip descoperi că setea şi-a jucat rolul trădător, ca rezultat, el a observat prea târziu că cineva îl urmăreşte cu atenţie. Din fericire, nu era o greşeală fatală, uite, dacă ar fi fost un cadum... Dar acesta nu era un cadum. O privire ageră, un nărav hâtru – de-ar fi vrut, Slip ar fi ajuns-o din câteva sărituri şi ar fi înşfăcat-o, dar nu în starea în care se afla el.

— Pe mine mă cheamă Slip, iar tu cine eşti? (Poate, ea ştie unde este apă? Atunci prietenia se poate dovedi a fi utilă).

Ochişorii ageri au şi dispărut între pietre şi crengi uscate. Ia drăcie... Şi ce-i de făcut?... Un foşnet într-o parte, ba iat-o, e chiar aici, pe piatra cea mare! Oare cum reuşeşte să se mişte aşa încât nici el chiar, care nu e ultima fiinţă în arta urmăririi, nu aude sunetul paşilor, nu-i adulmecă mirosul?

— Ascultă-mă, nu dispărea, eu n-am să-ti fac nici un rău...

Năsucul se strâmbă într-un zâmbet:

— Ce-ar mai vrea!:) Un vierme pufos şi mort pe jumătate nu-i poate dauna Karissei celei sprintene!

Ia te uită... Ochii lui Slip s-au aprins de amor propriu atins. Nimeni nu-l poate numi astfel, chiar dacă el e slăbit acum. Dar ce poţi face? Mândria nu-ţi alină setea, trebuie să treci peste tine, trebuie să te stăpâneşti şi să nu te trădezi ca să nu sperii bestia cea hâtră.

— Ascultă-mă, mie-mi trebuie doar apă, spune-mi cum pot s-o găsesc? Până se va lăsa întunericul a rămas foarte puţin timp, iar eu n-am mâncat şi n-am băut nimic două zile şi două nopţi şi n-as dori...

— „N-ai dori”?

Karissa îl întrerupse, imitându-i intonaţia zeflemisitor, continuând:

— Nu eşti în situaţia când poţi spune „n-aş dori”, e tocmai timpul să zici „ajută-mă, te rog”. Ei, ce e, mândria nu te lasă?

Slip era iritat şi lovit în orgoliul propriu, îl irita faptul că, de bună seamă, era neputincios să facă ceva, mândria îl împiedica să accepte lucrurile aşa cum sunt ele, cum s-au dovedit a fi. Mândria este avuţia familiei, toate rudele lui sunt mândri de mândria neamului lor... ia drăcie... ce îndrugi – sunt mândri de mândrie... iar acum reiese că ceea ce i se prezenta drept o valoare incontestabilă, devine o povară, ba nu doar o povară, ci un obstacol de netrecut în faţa supravieţuirii, or, Karissa asta, după cum se vede, nici gând n-are să accepte superioritatea lui ca un lucru prestabilit, ar trebui să cedeze pentru a supravieţui, iar el nu e deprins, el nu ştie ce-i asta – să cedeze.

— Karissa, am nevoie de apă foarte mult, de bună seamă...

— Vierme ridicol! Impertinenţa nu te-a ajutat şi ai hotărât să mizezi pe milă? N-am timp pentru fleacuri. Ori tu mă rogi aşa cum trebuie, ori eu plec.

Slip nu mai vroia şi nici nu mai putea să opună rezistenţă, el deschise deja gura ca să spună „te rog”... dar n-a putut s-o facă! Niciodată n-a ştiut că asta e atât de greu! Mândria dracului... cum aşa, or, eu vreau... maxilarele sunt parcă încleştate, totuşi, Slip rosteşte fraze cerută.

— O Zeilor! Eroul nostru a binevoit să roage:), Karissa râse fără răutate, bine, am să te ajut, ai ochi frumoşi, iar eu am slăbiciune pentru cei frumoşi...

 

Senzaţia unei bulboane adânci apăru ceva mai înainte de centrul pieptului lui Slip, de parcă un lichid des, greu începu a se învârti încet sub acţiunea unei puteri de nestăvilit, mai puternic, mai tare, mai adânc, această senzaţie era în el şi, în acelaşi timp, în afara lui, anume ea l-a reîntors de la amintiri la prezent. Ce înseamnă asta? Că doar nu e prima dată... Slip s-a strâns mai tare în nişa de sub doi pini, a inspirat aerul, mirosind, a înmărmurit. Acum nu se poate să te destinzi, acum trebuie să încerci să înţelegi, în ce constă semnificaţia acestei senzaţii de „bulboană”, trebuie să permiţi pădurii să te înveţe, iar pentru asta trebuie, întâi de toate, să încetezi a gândi, or, gândurile, desigur, sunt bune, căci fac claritatea să devină dură şi să nu se ducă după cum e dusă o ramură în pârâu, dar acum se cere mai mult, trebuie să devii o parte a stihiei, o parte a pădurii, şi atunci ea-ţi va arăta, te va învăţa.

Senzaţia „bulboanei” s-a intensificat încă puţin, acum ea a început să fie percepută chiar mai clar decât percepţia propriului său corp. Într-un careva moment, imobilitatea a început să fie percepută ca nefirească, parcă ar fi o frână şi atunci începu să facă mişcări line, abia perceptibile, la început, cu capul, apoi şi cu tot corpul. Acum el s-a contopit totalmente cu întunericul pădurii, cu haosul îngrămădirii de umbre în mişcare, s-a contopit şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Ochii lui au devenit ochii pădurii, cu urechile lui asculta toată pădurea, viaţa lui a devenit viaţa pădurii şi el nu mai putea fi detaşat de la marele Întreg, după cum nu poţi epuiza marea, cum nu poţi duce pădurea în buzunar. E instinctul, arhaicul şi puternicul instinct al contopirii cu stihia, cel care dă viaţă şi aduce moartea, potrivit unei voinţe de neînţeles, care-i este proprie chiar şi celei mai pipernicite flori, chiar şi celei mai mărunte insecte.

Peste câteva minute, Slip s-a simţit iarăşi scos la suprafaţă şi acum el era ca un val solitar pe oglinda apei oceanului, singur, dar, totodată, şi o parte a generalului. El iarăşi genera în sine găndurile şi trăia bucuria deschizătorului de drumuri, se simţea un val ce aleargă, un val puternic, sigur, adunat de o forţă stranie într-un singur loc şi capabil, din dorinţa sa, ba să se ridice de asupra întinsurilor fără hotar, ba să plece în adânc.

 

...În seara ceea, Karissa i-a arătat calea spre apă şi Slip a fost dezamăgit sincer. Un mic pârâuaş doar, care se ascunde sub pietre şi brusturii care-l umbreau, o şuviţă de apă ce alerga vesel de aiurea în nicăieri. Şi totuşi, asta era apă! El se trânti în pârău cu tot corpul, ba rostogolindu-se, aruncând stropi şi zbenguindu-se, ba încremenea într-o poziţie de plăcere, absorbind apa cu fiecare celulă a trupului său chinuit, bea, bea, bea... şi, în sfârşit, înmărmuri nemişcat, cufundându-şi nasul în frunzişul uscat de lângă mal. Pârâul se rostogolea peste noul obstacol, alergând mai departe şi, pe neaşteptate, Slip s-a umplut cu un simţ neobişnuit de putere, ea i s-a transmis într-un mod bizar de la pârâu. Tăvălindu-se şi zgâindu-se la norii luminaţi de razele soarelui ce apunea, Slip a conştientizat absolut clar că nici o putere din lume nu e-n stare să oprească acest şuvoi slăbuţ la prima vedere. Poţi să arunci în calea sa bârne, pământ, poţi să încerci să-i închizi cale, atunci el se va transforma într-un lac mare care ori va surpa digul, ori va găsi o cale de ocolire. E aceeaşi forţă enormă ce-i permite unei flori firave să spargă grosimea lutului uscat şi tare ca piatra... Slip îşi aţinti privirea spre o creangă de stejar ce creştea chiar sub nasul lui şi aceeaşi putere care a fost turnată în el din pârâu, a răspuns şi-n acest lăstar de un verde suav. E aceeaşi forţă care primăvara, orice ar fi, desface mugurii. O forţă enormă se ascunde în fenomenele cele mai efemere, slabe, imperceptibile la prima vedere şi, refractându-se în fiecare dintre ele, ea le face să fie aşa cum sunt şi nimic nu va opri-o. Această forţă există şi în Slip, el o simţea absolut clar, anume ea îl face musculos, sprinten, insistent, în timp ce acest brusture a fost făcut de ea verde şi lat. Asta nu se putea explica, dar asta nu putea să nu fie simţit. Slip şi-a amintit: Karry numea această senzaţie „trăirea eternei primăveri” şi zicea că numai cadumii nu trăiesc această senzaţie, fiindcă sunt mereu bolnavi de ceva. E incredibil: oare chiar poţi să trăieşti şi să nu simţi NICIODATĂ asta? Lăsându-se atras iarăşi de trăirea eternei primăveri, Slip simţea, desfătându-se, cum ea-l umple de viaţă, îi vindecă zgârăiturile, scoate din el oboseala şi, într-un ritm unic cu această măiestoasă putere în el se trezea, aidoma unui izvor, pulsa fiorul pătrunzător al fericirii fără motiv.

Karissa privea cu zâmbet la zbenguiala lui în pârâu, lipindu-se de un dâmb nu prea înalt, şi când el se sătură de băut şi ieşi la mal, privirile li s-au întâlnit. Caraghioasa... Dar dânsa i-a arătat apa şi Slip nu voia s-o sperie – el aştepta că ea va pleca singură în drumul ei, dar Karissa nu avea de gând să plece nicăieri.

— Tu aştepţi ceva de la mine?

— Nu de la tine, Karissa iar îşi încruntă năsucul.

— Da’ de la cine?

— De la mine.

— Adică?

— Vreau să simt – să te învăţ ori să nu te învăţ?

— Să mă înveţi? Ce anume?

— Mândrul, prostul...

— Mândru – da. Prost – nu, de unde ai luat că sunt prost?

— Mândria întotdeauna te face prost.

— Aha, atunci şi tatăl meu e prost, şi mama e proastă, şi bunelul meu care m-a învăţat să vânez, şi toate rudele care m-au învăţat şi m-au ajutat – toţi sunt nişte proşti, ai?:), Slip râse fără ciudă.

— Da, dacă sunt mândri, apoi sunt proşti. Toţi.

— De unde ai mai scos-o şi pe asta?

Discuţia începu să-l obosească pe Slip. Da, mulţumesc, m-a ajutat, dar acum, se vede, e timpul să se întoarcă în culcuşul vechi pentru a se sătura de somn înainte de drumul lung de mâine.

— Dacă eşti mândru, înseamnă că eşti vulnerabil. Cu cât eşti mai mândru, cu atât eşti mai neputincios. Iată acum, de exemplu, eu aş putea să te învăţ o artă foarte importantă, aş putea, probabil... tu nu pari a fi tâmp, dar tu respingi ajutorul meu doar din cauza faptului că eu îţi spun nişte lucruri care te afectează. Respingi din mândrie, deoarece te-ai deprins că eşti o persoană gravă, că tu trebuie să fii stimat. Şi ce ai drept rezultat? Drept rezultat, te ţii fudul şi îţi ratezi şansa, mândria te lipseşte de sensibilitate, iar dacă nu ai sensibilitate, apoi treci pe alăturea atunci când trebuie să te opreşti, te opreşti atunci când trebuie să alergi iute. Oare asta nu e o prostie? Imaginează-ţi că ai proceda astfel atunci când vânezi – n-ai putea să prinzi nici un răpănos şoarece de câmp!

Nu se ştie de ce, dar imaginea unui şoarece de câmp răpănos nu prea i-a plăcut lui Slip. Chiar dacă ea nu-l porecleşte, totuna... sună oarecum suspect. I s-a făcut nu chiar bine. E straniu, dar Slip nu se simţea deloc stăpân pe situaţie, deşirata şi caraghioasa asta de Karissa ştia să se comporte aşa că parcă şi te-ar lua în râs, dar parcă şi nu, încercă de pricepe.

— Poţi să nu mă crezi, dar mă pricep la vânat.

— Cred. Acum, însă, vorbesc despre cu totul altă vânătoare. Am în vedere vânătoarea de înţelepciune. Vânătoarea de iepuri cere o răbdare impecabilă, rezistentă şi un salt final rapid, or, dacă tu nu vei putea să fii nemişcat şi vei foşni în ambuscada ta, apoi ai să-i faci să râdă pe toţi iepurii din împrejurimi. Vânătoarea de înţelepciune cere o linişte lăuntrică impecabilă, nici un fel de mândrie, nici un fel de obidă, nimic, linişte deplină şi atunci vânătoarea va fi reuşită. Aşa că, onorabilul meu prieten, chiar acum ai să-ţi faci alegerea – sau rămâi mândru şi prost şi eu plec, sau chiar acum devii sensibili, căutător şi cu presentiment, atunci am să te învăţ.

Ajungând până în acest loc în amintirile sale, Slip se cutremură involuntar, un val de furnici trecu prin tot corpul. Ce noroc a avut el că nu s-a proţăpit atunci! Altfel, nimic din toate astea putea să nu se întâmple, nici călătoria lui la hotare, nici bucuria descoperirilor, nici nu s-ar fi întâlnit cu Karry şi în genere...

Venea dimineaţa. Apropierea ei Slip o simţea chiar cu ochii închişi după aceea cum se făcea mai multă prospeţime în aer, cum deveneau mai tari muşchii lui. Oare chiar va ajunge azi la hotare? Două zile până la cuibul părăsit, încă o zi prin stâncile distruse, iarăşi fără apă, dar, cel puţin, nu a avut probleme cu hrana, încă o jumătate de zi prin hăţişurile umede şi dese, atât de dese, încât, uneori, îi venea greu să găsească o fisură între nesfârşitele tulpini de arboret, şi încă jumătate de zi în lungul malului abrupt. Oare chiar de astă dată îi va reuşi totul? Or, deja e a patra tentativă!

Şi-n acest moment Slip simţi că ceva nu e-n regulă. Ceva nu e aşa... dar ce? Oare chiar nici de data asta nu va ieşi nimic? S-a ridicat, a încremenit. Nu, în aer nu e nimic, totul e calm. Lumina zorilor care abia răzbeau încă nu-i permitea să întrezărească nimic, dar şi fără asta era clar că totul constă în altceva, nu în ceea ce poate fi văzut sau auzit. Să fi avut dreptate Nara, care vorbea despre o forţă misterioasă, care păzeşte hotarele şi pe care încă nimeni nu a reuşit s-o depăşească? Slip nu credea acestor poveşti. Orice ar fi acea forţă, ea fie că este o parte a pădurii şi atunci el va ocoli-o, va amăgi-o, devenind o parte a ei, fie că ea este în afara pădurii şi atunci... atunci el nu ştia ce e. În experienţa lui nu era nimic din ceea ce nu ar fi o parte a pădurii. Nu, neregula trebuie căutată în altceva, ceva nu este în regulă chiar în el însuşi... a fost... nu mai este. Înseamnă că totul e în regulă? Dar există deja experienţa amară a ignorării presimţirii pericolului... Trebuie să încerce să repete totul din nou, trebuie să se lămurească, altfel duşmanul va lovi, iar el nu va fi gata.

Slip se culcă iarăşi, se relaxă, îşi încetă gândurile, hotarul dintre simţul individualităţii şi simţul stihiei unice se şterse puţin, el iarăşi „se cufundă sub suprafaţă... i-a venit o toropeală uşoară, corpul parcă s-a dat la o parte... e timpul. Slip începu iarăşi să se trezească, străduindu-se ca totul să fie aşa cum a fost. Oare chiar azi el va fi la hotar? Două zile de drum până la... stop! Aici, anume aici ceva nu e cum trebuie. Iarăşi i-a apărut o senzaţie de alarmare, iarăşi ceva nu e-n regulă, dar ce?? D-apoi iat-o – „oare chiar astăzi el va ajunge”. Slip repeta acest gând de fiecare dată şi deja vedea clar că anume el, gândul, chema la viaţă ceva sumbru, care-i absorbea forţele şi ascuţimea atenţiei. D-apoi cum aşa. Karry nu i-a spus niciodată că gândurile pot influenţa ASTFEL, de altfel, ea n-a avut timp. Ei, hai, ţi-ajunge să boceşti. A zis, n-a zis, acum ai capul tău pe umeri. Aşa sau altfel, a devenit clar că gândurile de felul ăstuia sunt ostile, morbide, este te slăbesc, lipsindu-te de sensibilitate. Bine, voi ţine minte.

Cum e el, hotarul? Imaginaţia desena nişte ziduri cu pari ascuţiţi deasupra, sus strălucesc fulgerele, de pretutindeni curge apă clocotindă, ca din vinele de apă mici în stâncile de lângă lacul cel mare. Da, trebuie să fie gata pentru orice, poate să se întâmple orice chiar până în ultimul moment. Uite că acest gând este perceput cu totul altfel! Acţiunea sa este opusă acelui, primului, Slip a simţit un aflux de forţe şi hotărâre, i s-a părut chiar că a început să audă şi vadă mai clar. Acum el nu va permite niciodată să-i vină gânduri de felul „oare are să-mi reuşească”, iar gândul „trebuie să fii gata pentru orice chiar până la capăt” el îl invită în ospeţie, lasă-l să vină, i-i prieten, el e bucuros de dânsul. I-a venit să strige tare: „Am înţeles!”, dar, desigur, Slip n-a făcut nimic din asta, ci, pur şi simplu, printr-o mişcare imperceptibilă şi-a adunat corpul într-un ghem elastic şi l-a aruncat lin înainte, spre hotar. Corpul parcă se aşternea deasupra ierbii, labele lăsau urme abia vizibile pe pământul umed, coada groasă şi pufoasă se legăna în unison cu mişcările. Slip îşi privi corpul parcă dintr-o parte şi se gândi cu plăcere: „Totuşi, sunt un tigru al dracului de frumos”.

 

<< Back

Forward >>